Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [11]
Un fragment din fotografia sursă…
***
Fum de sticlă
Nu știu de ce
mor.
Am învățat
de la alții frica.
Eu nu am născut,
cu mine, această frică.
Nu știu de ce
sper.
Inima mea iubește
și dacă știu acest lucru
nu mai trebuie
să am speranțe.
Nu poezia minte
ci lacrima!
Când nu mai știi
ce se vrea a se știi,
cum mai poți să știi ce nu știi?
Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.
Cine e mare nu e
fericit.
El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.
El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.
Toți știm că greșim,
dar nu știm toți
să ne îndreptăm
cum se cuvine.
Toți ne mâzgălim
dar plângem
prea mult degeaba.
Dacă te privești
îți spui că
nimic nu e sincer.
Cine mai știe dreptatea,
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?
A face filosofie
nu e degeaba
și nu duce la nimic.
Cuvintele nu se ajută
de cuvinte.
Ele se ajută de fapte.
Nu știu cum mai pot scrie
fără concluzii.
O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e frumoasă.
Poate că, doamnă,
frumusețea zilelor noastre
este stranie și metalică,
urâtă și perversă!
Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată
momentului.
Stai la masă
și aștepți să fii servit.
Nu faci nimic
decât să aștepți.
Cred că mi s-au atrofiat
mușchii și creierul…
pentru că simt că mi s-a
încetinit
viteza gândurilor
cât și a inimii…
Ca să fii prezent
trebuie
să apelezi
la toată arta.
Nu trebuie să scapi
nimic din vedere,
niciun detaliu
oricât de minor…
Gustul pentru viață cuprinde totul,
tot ce există și nu există.
Am mai stat puțin în parc.
Lacul era umbrit
de sălcii
și o bărcuță sfâșia stingher
liniștea valurilor.
Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.
M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
dintre ei,
care mă priveau cu ochi
deocheați.
Însă nu sunt de acord
cu răutatea gratuită
și cu modul de a fi parșiv,
cu luciditatea nimfomană,
care ne taie buna
dispoziție.
Eu cred că
cel care moare
trebuie să știe
că a lăsat ceva etern
în urmă.