Casa Poporului ne caracterizează
Și ne caracterizează și din punct de vedere pozitiv, cât și negativ.
Noi aspirăm spre mai mult, spre mai bine, spre mai înalt…și Casa Poporului e ceva colosal, o mândrie națională, ceva care nu poate fi dărâmat cu una cu două, fiind construită ca centru arhitectonic al Bucureștiului.
Dacă citim ce zice Wikipedia și ne bucurăm, ca niște avizi de cartea recordurilor ce suntem, aflăm că:
Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din lume, intrând de trei ori în cartea recordurilor.
Adică mare, scumpă și grea: toate calitățile pe care ni le dorim, când vine vorba de măreție, de imperialism românesc. Ne dăm și noi grande cu ceva. Avem ceva de arătat altora. Ne mândrim cu ceva…
Numai că ne mândrim cu ceva…care înseamnă moartea și distrugerea vieții multora. Un gest de megalomanie…care a însemnat distrugerea locului și moartea multora…pe lângă un imens efort uman și financiar.
Dar noi ne mândrim adesea numai cu lucrurile orgolioase, pentru că nu mai sesizăm importanța capitală a celor smerite. Acesta e un defect al românilor. Vrem să fim în centrul lumii, dar nu și în centrul nostru, nu și cunoscându-ne pe noi în relație cu Dumnezeu și cu semenii. Și acesta e alt defect al României actuale: ieșirea din sine.
Toți avem, relativ, case mici, chiar dacă unii mai sar calul cu ditamai vila. Însă nimeni nu poate locui, în același timp, într-o mie de camere. Acest colos, această casă a tuturor (că de aceea e a poporului român) e o instituție de reprezentare și nu de locuire la propriu.
Ea e un simbol al comunismului nivelator, care ne dorea pe toți la un loc sau cu gusturi la fel (în limbajul de lemn: la un numitor comun)…și acum încercăm să o resemnificăm și să spunem că e un simbol național, un simbol al tuturor celor diverși…care se pot întâlni aici sau ai căror aleși sunt aici…
Dacă pentru unii arhitecți ea e o măreție și este o măreție…pentru alții ea este o clădire faraonică de prost gust…și este…dacă ne-am fi dorit, ca din cauza ei să nu se fi dărâmat flora arhitecturală de dinainte.
Adică ea e o construcție paradoxală, care cuprinde și ce vrem și ce nu ne place și ce suntem și ce nu vrem să admitem că suntem…
S-a făcut cu de-a sila, prin forță și înfometare, dar rezistă timpului…ca și piramidele…E mare…dar e de prost gust…Și dacă e de prost gust ce, dacă putem să ne facem treaba în ea și e superdotată pe interior?
Însă, dacă nu o făcea Ceaușescu…nu o mai termina nimeni…Pentru că ne chinuim să extindem metroul, să ducem la bun sfârșit clădirea viitoarei Biblioteci Naționale, să mai ducem la bun sfârșit și alte nesfârșituri…și nu ne stă, parcă, în caracterul democratic, ca să le facem…
E o casă avară, luxuriantă și indiferentă la sărăcia din jur…E mare, albă, vin străinii să o vadă, noi o fotografiem…dar ea e doar pentru unii…deși poartă numele poporului, a întregului popor român…
De aceea ea e ca noi și la bune și la rele…Dacă stăm să ne contemplăm în fața ei…vedem că mulți dintre noi vrem să facem lucruri mari…și sfârșim în lucruri de duzină sau că vrem să facem marea cu sarea…și nu lăsăm, în urmă, mare lucru…
Care e sufletul ei?
Ce are dincolo de măreție?
Ce avem noi dincolo de…buna încredere despre noi înșine?
Poate că nu avem mare lucru…