Un fragment din fotografia sursă

Cred că e un foarte bun exercițiu  de autoreflecție! Ce ar trebui să spun și să fac în momentul când eu aș veni la mine? Cum ar trebui să fiu ca să mă simt bine vorbind cu mine? Cum m-aș simți dacă aș fi privit tot timpul, așa cum mă privesc eu pe mine însumi? Ce s-ar întâmpla dacă cineva m-ar cunoaște la fel de bine ca mine la orice pas?

M-aș simți stingherit…probabil, până la un moment dat, pentru ca, mai apoi, să mă simt confortabil, știind că el ar știi tot la fel de multe ca și mine, și că, în definitiv, mi-ar da dreptate în multe gesturi ale mele…Însă, e adevărat, nu în toate lucrurile…

Faptul că Dumnezeu știe adâncul meu mai mult decât mine și că nu îi e silă de mine și nici nu se plictisește de desele mele căderi, ci mă iubește și dorește să mă schimb continuu e o mare confortabilitate interioară. Eu mă cunosc întru câtva…dar El mă cunoaște mai mult decât aș putea eu să înțeleg vreodată. Faptul că sunt înțelesmă face să mă simt dorit. Pentru că a dori pe cineva înseamnă a-l înțelege și a dori să fii cu el continuu, pentru ca să te bucuri de el și cu el.

Și când ne cunoaștem mai bine trecem peste bariere, peste noi bariere, pentru a ne accepta reciproc…Pe măsură ce te înțeleg, mă înțeleg, dar te și accept, tot mai mult, ca absolut necesar pentru mine, vital…

Creația online este mai mult decât o carte de vizită: este o expresie a sufletului, a intimității noastre. Tocmai de aceea cine e impropriu sensului comunicării și al comuniunii intră cu bocancii în viața noastră, și e un spam, un glonț, o nefericire…Tristețea e adusă de faptul că crezi că știi cum să te comporți cu cineva…și ajungi să îl enervezi.

Cum l-ai putea enerva…dacă știi ce să îi spui?!

Sensibilitatea interioară se vede din actele tale exterioare. Dacă în inima ta ești atent ca să nu tulburi, nu vei tulbura, prea ușor, nici pe cel care stă lângă tine…sau nu vei avea chef de ceartă nici cu alții. Însă una e sensibilitatea și alta e spunerea adevărului în mod tranșant, care e fundamentul sensibilității. E paradoxal, dar e adevărat!

Ca să fii sensibil cu alții trebuie să fii sincer cu ei și ca să fii sincer cu ei trebuie să fii în adevăr. Adevărul te face ca să fii plin de viață și nu să vorbești cu lehamite…

Am ascultat astăzi o lecție de filosofie spusă cu lehamite…dar având drept temă: existența lui Dumnezeu…Însăși lehamitea vorbitorului te făcea să înțelegi că nu are ce să îți spună despre temă…sau tema nu e o realitate de conștiință pentru el, nu e una neapărată…ci una oarecare…Un subiect de discuție…

Și problema subiectului de discuție e aceea, că atunci când nu te întrebi absolut, când nu te întrebi din mijlocul dorinței de împăcare interioară…orice reflecție este caducă. Când crezi că întrebarea nu te privește sau că întrebarea e formată dintr-un munte de întrebări…lehamitea neîntâlnirii cu tine…te face să vorbești mult…și plictisitor…

Marasmul plictiselii e consecința neîntâlnirii cu tine…sau a lustruirii imaginii de sine. Convertirea și pocăința tocmai asta fac: ucid buna încredere despre noi înșine. Ne scot de sub clișee, de sub logica liniarității și ne învață logica paradoxului: există enorm de multe lucruri despre care eu nici nu pot avea habar…fără El. De ce? Pentru că nu vor zbura niciodată prin mintea mea fără El…prin mintea mea, a celui care sunt o pasăre mărginită în spațiu și timp…

Cine sunt…dincolo de ceea ce cred eu? Cine sunt dincolo de ceea ce spun oamenii despre mine? Cine sunt prin ochii Lui, a Celui care m-a creat și mă cunoaște infinit mai mult decât mine?

Pe patul morții mulți au o întâlnire acută cu ei înșiși. Poate că se vizitează, pentru prima oară, la modul rapid și cutremurător…Despărțirea sufletului de trup și conștientizarea, de către suflet, a faptului că el nu mai e în trup…ne scoate în tărâmul veșniciei, care are alt relief…de care nu ne credeam în stare…dar conștientizăm că suntem în stare…

Tocmai de aceea dacă viața noastră are numai logica contradicției…dinspre veșnicie spre timp suntem asaltați numai de paradoxuri reale…și nu utopice. Cu un ochi mai profund, duhovnicesc, înțelegem că două sau trei afirmații reale nu se exclud, ci conlocuiesc. Că nu e sausau…viața…ci în viață există și una…și alta…și cealaltă…și alte o mie de niveluri de înțelegere și de trăire ale realității.

Din acest motiv întotdeauna mai e ceva de învățat, ceva mai mult, mai profund…Dacă exclud experiența altuia, mă autoexclud de la mai mult…Nu contează în ce fel sau cât de mult e diferită experiența lui de a mea, pentru că voi găsi ceva care e altfel decât la mine…

Mă vizitez și te vizitez.

Și când văd ceva la tine, care mi se potrivește, îl aspir, imediat, în ființa mea.

Te rog să faci la fel!

Viața e o respirare reciprocă.

Did you like this? Share it: