Viața are suișuri și coborâșuri, dar în toate e un rost. Nu există timp mort, nici timp pierdut, dacă timpul în care ai așteptat sau ai suferit ți-a dat o lecție despre tine însuți, despre cine ești, despre cât poți să înduri, despre cât de mult înțelegi durerile și neputințele altora.

Da, m-am clătinat ca trestia în vânt, dar clătinarea aceasta m-a învățat că nu sunt o trestie în vânt. Am căutat sprijin unde nu era și am încercat să mă agăț de cele ce se văd, dar adevărata putere e invizibilă și ea e fundamentul existenței mele și Dumnezeul meu. El m-a luat de mână ca să mă treacă peste prăpăstii la care mi-era frică să mă uit de departe.

Nici cele mai frumoase și mai dorite lucruri nu au gust dacă El nu pune sarea și piperul harului său, și nici cele mai urâte nu sunt atât de groaznice, dacă ești  luminat să le vezi adâncimea abisală a sensului. Iar profunzimile sufletului sunt niște peșteri din ce în ce mai adânci, în care nu cobori niciodată, dacă nu te lași pe frânghia umilinței în iadul suferinței.

Pare că vorbesc în metafore, dar metaforele au multă materialitate în exprimarea experienței duhovnicești, pentru că au multă realitate.

Dumnezeu conversează și negociază cu noi viața noastră, în permanență, cât suntem dispuși să dăm, să facem, să înțelegem. El vrea să ne dea mai mult și se coboară la zgârcenia noastră. Noi suntem niște precupețe iubitoare de produsele patimilor noastre.

Am făcut ce n-am voit și am ajuns unde nu m-am gândit. Viața mea e  o scenetă interesantă și pentru mine. Când mă implic prea mult în ea, atunci mi se rup corzile inimii și mă scufund în durere, dar când mă distanțez, ies afară din mocirla suferinței și văd și eu că evenimentele au sens și că se petrec cu o logică deosebită.

Iarna asta a nins mult. Vroiam să ningă, dar nu vroiam o iarnă prelungită. Dar Dumnezeu lasă peste noi zile de iarnă prelungite ca să ne formăm un alt simț al existenței, care miroase cele de dincolo de materie.

Cuvintele acestea au pulsul rugăciunii. În ele m-am odihnit. Suferința noastră nu trebuie să sfârșească în  mizantropie și absurd, ci în căutarea sensului ei, care nu e obscur decât în primă instanță.