Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 19 martie 2010 (Page 1 of 2)

Fără ocupație

Ca să pictezi pe garduri trebuie să nu ai ce face…

Fata care mi-a tăiat fața

Aparatul meu era flămând după roșu…Dorea și el să guste din motocicleta roșie, care ieșea, ca o idee din piața ideilor…direct în trotuar…și, o domnișoară înfiptă…mi-a luat razant fața…și a ieșit și ea în poză…

Așa s-a nimerit!…

Acu n-oi decupa poza…ca să scot afară fata!

Nu e cu bun simț să fac așa ceva…

Hidrantul de București are mamă austriacă

Pe aceeași rețetă, cartoful de București e din Franța, roșia de București e din Turcia, banana de București e dintr-o țară africană…Numai vânzătoarele (pe verificate) sunt din România…și asta le mănâncă tot timpul…

Locatarul model

Da, e în liftul nostru…și eu sunt locatarul model: nu fac zgomot decât în scris.

Într-o țară-n care…se repară fermoare

Când unii, ahtiați după aruncarea banilor aiurea…își mai fac sau își mai vând 3 vile sau își cumpără desagi marca Vuitton…alții, din dorința după un câștig minimalist…dreg fermoare, indiferent dacă sunt de la fuste, bluze, raiați, blugi sau genți…

Repară non-stop fermoare.

Repară fermoare…

Repară…

Simțiți diferența nesimțită?!

De câte fermoare reparate are nevoie…și de câte vieți…ca să își cumpere o geantă Vuitton, care am auzit că costă câteva mii de euro?

Bărbatul cu trandafir alb

E primul titlu al digresiunii mele. Al doilea ar fi: Orașul cu miros amestecat, pentru că mirosurile, de post sau nu, stau sau călătoresc în devălmășie, de la șaorma înăbușită și până la varza călită, bine aromată cu mirodenii…sau imperative.

În pasaj, singurul bărbat romantic al Bucureștiului, cu trandafir alb, luat de la țiganca de prin vreun colț stingher și mizer, o aștepta pe ea, înfrigurat nevoie mare…ca fata cu hanorac roșu, care venea (presupun) spre sărutul unui bărbat cu trandafir alb…de parcă s-ar fi terminat toată cavalcada de ofuri naționale.

Mi-a plăcut să fiu martor.

Între toți grăbiții de pe străzi…eu eram singura prezență plimbătoare, care mă plimbam și nu mă grăbeam, cu aer boem și tăcut…filosofând cu privirea în dreapta sau stânga, la fete sexy sau nu, la cerșetori doriți sau nu, închinându-mă prin fața vreunei troițe pentru eroi…sau Biserici în reparație continuă…fără să fiu înțeles, acceptat sau măsluit la buletin.

Îmi simțeam răsuflarea…dintr-un martie de primăvară întârziată. O, Doamne, ce bine ar fi ca fiecare zi de vară…să fie ca această zi de primăvară, aici, în Bucureștiul cu mitocani și și savanți, cu fete ușurele și bani mulți, cu praf și internet aproape gratis, cu raiduri aeriene sau trocuri politice!

Am plecat după cărți și am venit…fără nicio carte. Singura însă care mi-a atras atenția a fost supracoperta…unei cărți a lui Alex Ștefănescu. Un jurnal secret…și pe supracoperta lui, pe scurt, pentru cititorii cu puține rânduri la activ, spunea ce se găsește în carte: Nicolae Manolescu, despre vecina mea de bloc, despre o fată cu buricul la vedere, televiziunea română, un câine turbat etc.

Căci…câte nu are omul în inima lui…când începe să le scrie pe toate?!

Câte nu zice omul de sub istorie sau de peste istorie despre contimporanii lui?!!!

Că d-aia e bine să scrii jurnale sanepidice: pentru că trebuie  să desfrunzim balastul, să aruncăm ce nu ne trebuie sau să decopertăm imaginile goale…pentru viitorime.

Pentru că imaginile tind să se umfle precum aluatul…și să producă niște super eroi, mega eroi, hiper eroi de plastilină…de care nu prea avem nevoie.

O întreb pe domnișoara casieră…de la Cărturești:

– Nu vă supărați, dacă v-aș întreba, dacă ați primit cumva noi cărți pe tema: imagologie, studii despre imagine în trecut și prezent…ce mi-ați spune?

– Spuneți-mi un titlu!, fiind gata să caute pe net…

După care revine cu un Nu! categoric a la Barth. Adică m-a lecuit și m-a pus bine…Numai că dânsa nu știe (după cum nu știți nici dv.),  că după ce  mai termin cu editarea a altor câteva cărți, aici, la nivel online, voi continua cartea aia, despre imagologie recentă și îndepărtată, care va avea două…sau mai multe volume…

Pentru că de aia e bine să scrii: pentru ca să ai cărți masive, cu unul, două sau mai multe volume sau multe volume…pe care să nu le mai citească nimeni, pentru că lumea a evoluat prin regresie…culturală și prin expandare tehnologică, pe care nu o mai înțelege aproape nimeni.

A venit domnișoara sau doamna care trebuia să primească trandafirul?

De ce trandafirul era alb?

La ce a visat fata care a primit trandafirul alb…într-un oraș cu mult fum…și urechi înfundate?

Cronicarul, care nu e agent secret…și nici măcar viticultor…nu știe.

Cert e că foamea de concret…m-a făcut să văd chipuri, înțelesuri, enigme, treceri, pasaje, alune, multe biciclete (trendul e să mergi pe bicicletă)…și însăși sentimentul că în scriitorii momentului cartea sucombă la vedere, pentru că nu mai cred (ce sentiment lugubru!) în ceea ce scriu…M-a înfiorat inutilitatea care emana din cărțile pe care le-am văzut, lucrurile banale…și acreala…

Cum să faci literatură…când te crezi o javră?

Pentru literatură trebuie să te simți om

Subterane de scriitor și nu numai

Sursa foto: aici.

Conștiința e un abis a cărui sondare reprezintă una dintre cele mai grele și mai chinuitoare munci cu putință. Mai departe sunt câteva rânduri de la un maestru pe nume Dostoievski, Omul din subterană:

Eu, dimpotrivă, scriu numai pentru mine și declar odată pentru totdeauna că, deși par a mă adresa unor cititori, n-o fac decât de paradă și pentru că aceasta îmi ușurează scrisul. E vorba despre formă și numai despre formă, dat fiindcă eu nu voi avea cititori niciodată. Am mai spus-o.

Vreau să nu mă stânjenească în redactarea însemnărilor nimic. Nu am în vedere niciun plan și niciun sistem. Ce-mi voi aduce aminte, aceea îmi voi nota. /…/

Dealtminteri, la mijloc e o întreagă psihologie. Poate contribuie și faptul că, cinstit vorbind, sunt un laș. Ori poate se mai adaugă și faptul că, imaginându-mă înaintea publicului, îmi impun o comportare mai decentă când scriu. Pot fi o mie de cauze.

Dar iată încă ceva: propriu-zis, de ce țin să scriu? Dacă n-o fac pentru public, atunci aș putea să-mi aduc aminte și-n gând, fără a transpune pe hârtie; nu?

Mda… dar hârtia conferă amintirilor o anumită solemnitate. Intervine ceva care-ți dă o anumită gravitate; așa, o să mă judec mai sever, o să-mi îmbogățesc și stilul. Pe urmă, poate că, scriind, o să mă simt într-adevăr ușurat.

Acuma, de exemplu, mă apasă cât ditamai pietroiul de moară, amintirea unei întâmplări vechi. Mi-a năzărit mai zilele trecute și de-atunci mă obsedează întruna; ca un motiv muzical sâcâitor de care nu te poți debarase. Și eu trebuie să mă debarasez de această amintire.

Am asemenea amintiri cu sutele; dar, în răstimpuri, din suta respectivă iese la iveală câte una care mă apasă. Nu știu de ce voi fi crezând că, odată scrise, mă voi simți eliberat. Dar de ce n-aș încerca?

În sfârșit, mă și plictisesc, din pricină că nu fac nimic. Iar scrisul e într-adevăr un fel de muncă. Se zice că munca îl face pe om bun și cinstit. Mi se oferă, cât de cât, o șansă.

Scrisul care nu e  banal, care nu e stilistică pură, care e vital, o retrospectivă de fiecare zi și o introspecție severă, e un efort epuizant, pe care îl fac și monahii (adevărații monahi) în mănăstire, și mirenii pentru a coborî în iadul smereniei, în subterana în care, privindu-te, nu-ți mai faci iluzii despre cine ești.

Spovedania, ca și pocăința, e o activitate lăuntrică permanentă. Ea are multe forme, printre care și scrisul. Mărturisirea în fața preotului constituie chintesența ei,  rodul unei sincerități sângeroase. Detaliile  se stabilesc însă în ore de muncă, de priveghere și de nesomn,  de gândire și de autoanaliză.

Scriitorii care au coborât în subterane au conjugat arta modernă cu spiritualitatea, chiar dacă n-au transformat aceasta într-un mesaj explicit. Ei au căutat în ultimă instanță o împlinire interioară și nu formele unei arte nesemnificative.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén