E primul titlu al digresiunii mele. Al doilea ar fi: Orașul cu miros amestecat, pentru că mirosurile, de post sau nu, stau sau călătoresc în devălmășie, de la șaorma înăbușită și până la varza călită, bine aromată cu mirodenii…sau imperative.

În pasaj, singurul bărbat romantic al Bucureștiului, cu trandafir alb, luat de la țiganca de prin vreun colț stingher și mizer, o aștepta pe ea, înfrigurat nevoie mare…ca fata cu hanorac roșu, care venea (presupun) spre sărutul unui bărbat cu trandafir alb…de parcă s-ar fi terminat toată cavalcada de ofuri naționale.

Mi-a plăcut să fiu martor.

Între toți grăbiții de pe străzi…eu eram singura prezență plimbătoare, care mă plimbam și nu mă grăbeam, cu aer boem și tăcut…filosofând cu privirea în dreapta sau stânga, la fete sexy sau nu, la cerșetori doriți sau nu, închinându-mă prin fața vreunei troițe pentru eroi…sau Biserici în reparație continuă…fără să fiu înțeles, acceptat sau măsluit la buletin.

Îmi simțeam răsuflarea…dintr-un martie de primăvară întârziată. O, Doamne, ce bine ar fi ca fiecare zi de vară…să fie ca această zi de primăvară, aici, în Bucureștiul cu mitocani și și savanți, cu fete ușurele și bani mulți, cu praf și internet aproape gratis, cu raiduri aeriene sau trocuri politice!

Am plecat după cărți și am venit…fără nicio carte. Singura însă care mi-a atras atenția a fost supracoperta…unei cărți a lui Alex Ștefănescu. Un jurnal secret…și pe supracoperta lui, pe scurt, pentru cititorii cu puține rânduri la activ, spunea ce se găsește în carte: Nicolae Manolescu, despre vecina mea de bloc, despre o fată cu buricul la vedere, televiziunea română, un câine turbat etc.

Căci…câte nu are omul în inima lui…când începe să le scrie pe toate?!

Câte nu zice omul de sub istorie sau de peste istorie despre contimporanii lui?!!!

Că d-aia e bine să scrii jurnale sanepidice: pentru că trebuie  să desfrunzim balastul, să aruncăm ce nu ne trebuie sau să decopertăm imaginile goale…pentru viitorime.

Pentru că imaginile tind să se umfle precum aluatul…și să producă niște super eroi, mega eroi, hiper eroi de plastilină…de care nu prea avem nevoie.

O întreb pe domnișoara casieră…de la Cărturești:

– Nu vă supărați, dacă v-aș întreba, dacă ați primit cumva noi cărți pe tema: imagologie, studii despre imagine în trecut și prezent…ce mi-ați spune?

– Spuneți-mi un titlu!, fiind gata să caute pe net…

După care revine cu un Nu! categoric a la Barth. Adică m-a lecuit și m-a pus bine…Numai că dânsa nu știe (după cum nu știți nici dv.),  că după ce  mai termin cu editarea a altor câteva cărți, aici, la nivel online, voi continua cartea aia, despre imagologie recentă și îndepărtată, care va avea două…sau mai multe volume…

Pentru că de aia e bine să scrii: pentru ca să ai cărți masive, cu unul, două sau mai multe volume sau multe volume…pe care să nu le mai citească nimeni, pentru că lumea a evoluat prin regresie…culturală și prin expandare tehnologică, pe care nu o mai înțelege aproape nimeni.

A venit domnișoara sau doamna care trebuia să primească trandafirul?

De ce trandafirul era alb?

La ce a visat fata care a primit trandafirul alb…într-un oraș cu mult fum…și urechi înfundate?

Cronicarul, care nu e agent secret…și nici măcar viticultor…nu știe.

Cert e că foamea de concret…m-a făcut să văd chipuri, înțelesuri, enigme, treceri, pasaje, alune, multe biciclete (trendul e să mergi pe bicicletă)…și însăși sentimentul că în scriitorii momentului cartea sucombă la vedere, pentru că nu mai cred (ce sentiment lugubru!) în ceea ce scriu…M-a înfiorat inutilitatea care emana din cărțile pe care le-am văzut, lucrurile banale…și acreala…

Cum să faci literatură…când te crezi o javră?

Pentru literatură trebuie să te simți om

Did you like this? Share it: