Sursa foto: aici.

Conștiința e un abis a cărui sondare reprezintă una dintre cele mai grele și mai chinuitoare munci cu putință. Mai departe sunt câteva rânduri de la un maestru pe nume Dostoievski, Omul din subterană:

Eu, dimpotrivă, scriu numai pentru mine și declar odată pentru totdeauna că, deși par a mă adresa unor cititori, n-o fac decât de paradă și pentru că aceasta îmi ușurează scrisul. E vorba despre formă și numai despre formă, dat fiindcă eu nu voi avea cititori niciodată. Am mai spus-o.

Vreau să nu mă stânjenească în redactarea însemnărilor nimic. Nu am în vedere niciun plan și niciun sistem. Ce-mi voi aduce aminte, aceea îmi voi nota. /…/

Dealtminteri, la mijloc e o întreagă psihologie. Poate contribuie și faptul că, cinstit vorbind, sunt un laș. Ori poate se mai adaugă și faptul că, imaginându-mă înaintea publicului, îmi impun o comportare mai decentă când scriu. Pot fi o mie de cauze.

Dar iată încă ceva: propriu-zis, de ce țin să scriu? Dacă n-o fac pentru public, atunci aș putea să-mi aduc aminte și-n gând, fără a transpune pe hârtie; nu?

Mda… dar hârtia conferă amintirilor o anumită solemnitate. Intervine ceva care-ți dă o anumită gravitate; așa, o să mă judec mai sever, o să-mi îmbogățesc și stilul. Pe urmă, poate că, scriind, o să mă simt într-adevăr ușurat.

Acuma, de exemplu, mă apasă cât ditamai pietroiul de moară, amintirea unei întâmplări vechi. Mi-a năzărit mai zilele trecute și de-atunci mă obsedează întruna; ca un motiv muzical sâcâitor de care nu te poți debarase. Și eu trebuie să mă debarasez de această amintire.

Am asemenea amintiri cu sutele; dar, în răstimpuri, din suta respectivă iese la iveală câte una care mă apasă. Nu știu de ce voi fi crezând că, odată scrise, mă voi simți eliberat. Dar de ce n-aș încerca?

În sfârșit, mă și plictisesc, din pricină că nu fac nimic. Iar scrisul e într-adevăr un fel de muncă. Se zice că munca îl face pe om bun și cinstit. Mi se oferă, cât de cât, o șansă.

Scrisul care nu e  banal, care nu e stilistică pură, care e vital, o retrospectivă de fiecare zi și o introspecție severă, e un efort epuizant, pe care îl fac și monahii (adevărații monahi) în mănăstire, și mirenii pentru a coborî în iadul smereniei, în subterana în care, privindu-te, nu-ți mai faci iluzii despre cine ești.

Spovedania, ca și pocăința, e o activitate lăuntrică permanentă. Ea are multe forme, printre care și scrisul. Mărturisirea în fața preotului constituie chintesența ei,  rodul unei sincerități sângeroase. Detaliile  se stabilesc însă în ore de muncă, de priveghere și de nesomn,  de gândire și de autoanaliză.

Scriitorii care au coborât în subterane au conjugat arta modernă cu spiritualitatea, chiar dacă n-au transformat aceasta într-un mesaj explicit. Ei au căutat în ultimă instanță o împlinire interioară și nu formele unei arte nesemnificative.

Did you like this? Share it: