Da…și anume când jurnalul nu e văzut ca un compendiu al experienței…și ca o sumă de însemnări revanșarde.

Detest jurnalele revanșarde și pe cele ipocrite.

Detest să citesc ceva, care, în cele din urmă, se dovedește o compilație de minciuni incomestibile.

Însă pentru ce ar crea cineva, cu obstinație, un jurnal numai ca să calomnieze o persoană sau mai multe persoane? Ce l-ar determina să plăsmuiască o istorie…pe care să o vândă drept veridică.

Unul dintre motive ar fi micimea de suflet. Numai un om mic de suflet, fără caracter, vrea să lase în urmă minciuni înșirate pe băț.

Un al doilea motiv: frica. Frica de a nu fi găsit vinovat de oportunism, de prostie, de indiferență.

Jurnalul se dorește o mărturie despre atenția și bogăția ta interioară. Dacă ele există sunt fascinante. Dar dacă nu există nimic autentic, ci autorul a dorit doar să fie și un creator de jurnal…atunci nu merită să îi tratăm opera cu atenție.

Citesc cu multă atenție și fervoare viețile oamenilor potrivit jurnalelor lor…atunci când sunt narate lucruri cu conștiința că experiența trebuie lăsată moștenire. Cele câteva mii de pagini de jurnal ale mele sunt create cu această conștiință: trebuie să lași moștenire experiența ta, bucuria și nefericirea ta. Trebuie să te faci explicit.

Însă bârfirea altora, denigrarea lor, falsificarea vieții lor nu înseamnă…transmitere de experiență…ci transmitere de lipsă de caracter.

Postumele și jurnalul sunt ultimul glas al autorului.

Ele trebuie să fie și mai veridice.

A edita, post mortem, niște lucruri lipsite de importanță de la un autor sau niștre lucruri care ne descoperă o față hâdă a lui…înseamnă a afla, tocmai la sfârșit, că am urmărit pe cineva…care ne-a vândut o imagine falsă despre sine.

Did you like this? Share it: