Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 25 martie 2010

Îți cântă păsăricile în cap

Ești în autobuz: muzică. Ești în supermarket: iarăși muzică.

Muzică pentru căpiat.

Muzică pentru ca să nu poți să gândești, să te rogi, să contempli în jur.

Afară: zgomot.

Am înregistrat minute întregi cu zgomote, cu zgomote din ce în ce mai multe, mari și nenorocite…și când am ajuns acasă am înlemnit de gravitatea și măreția lor sinucigașă.

Cum să mă înțeleagă pe mine unul…căruia, toată ziua, îi țipă păsăricile în cap, când eu stau în atenție și contemplare?

Nu pot să fie atenți, nu pot să fie serioși, nu pot să facă nimic cu cap…pentru că sunt cu mintea tulbure, nu citesc, nu scriu, nu se roagă, nu postesc, nu gândesc și nu dialoghează profund pe marginea marilor teme ale vieții și ale mântuirii.

Cum să mă comentați, când voi nici nu înțelegeți ceea ce scriu?

Însă tot stresul acesta gratuit…e pentru ca să înlocuie atenția omului. Un om fără atenție e o marionetă. Un om fără atenție e un borcan în ocean…pe care îl duce valul unde vrea.

„R-ati ai dr*c* de intelectuali”: varianta updatată

Ăsta e mesajul pe care l-am înțeles eu, în aceste zile, și nu se-ndreaptă către Marte, ci către profesori. Se face circ mare cu salariile profesorilor,  tocmai pentru că educația, școala și cultura nu mai interesează pe nimeni, pentru că nu sunt profitabile.

N-avem nevoie de profesori care nu „produc” nimic, ci doar de niște angajați docili, ne spun, cu multă degajare, cei care își dublează și triplează loruși salariile și pe care școala sau mai ales spuma de școală, pe mulți, i-a pus în posturi cheie.

S-au întors înapoi anii nefericiți în care intelectualitatea era tratată ca un rebut al societății, când societatea ar trebui să mulțumească, în primul rând, educatorilor și profesorilor ei, care i-a învățat carte și educat.

Domnul Pieleanu a reușit astăzi pe la prânz, prezent la Antena 3, să mă sidereze, remarcând (printre alte sesizări, tot la fel de obiective) că profesorii universitari au salarii prea mari (e clar că cineva salivează – poate a terminat doamna Udrea banii de la turism) în comparație cu restul profesorilor și că ei ar trebui „să-și asume o condiție materială umilă”, din start, dacă vor să facă academism.

De ce nu-și asumă această condiție președintele țării? De ce nu guvernanții? De ce nu parlamentarii? De ce nu se jertfesc dânșii pentru popor?

De ce nu faceți, domnilor, asemenea apeluri umanitare către propriile conștiințe? Sugerați, cu atâta generozitate ipocrită altora o moralitate impecabilă și dumneavoastră nu simțiți câtuși de puțin tentația de a gusta din virtute și din cununa nemuririi ei?

Deci mai lăsați-ne cu școala și cultura!

Uitați-vă ce bine a ajuns Elena Băsescu!

Tocmai de aceea nu avem respect de sine: ne credem prea proști ca să fim oameni.

Noile fețe ale ziarelor românești

Îmi place vișiniul și iconul României libere, faptul că are videourile la mijloc și fondul alb-înnegurat pentru citit. Nu au însă arhiva la vedere…și la toate ziarele românești te căznești să cauți ceva…din trecut…

Noua față de la Gândul e bună pentru scrisul mare (după cum am mai spus deja), adică un punct forte pentru ochii obosiți…Imaginile mari: alt lucru bun. Fontul nu e bun nici la un ziar…nici la altul…și mă enervează nealinierea textului pe dreapta.

Sunt bune însă coloanele pentru scris. Articolul pe mai multe coloane, de preferință două sau trei…

Evenimentul zilei are cea mai inteligentă situare a vremii, a cursului euro și a RSS-urilor: prima linie neagră de sus.

Mă bucur că toate trei au ales albul înnegurat, semn că au înțeles că onlineul e de citit...nu de răsfoit.

***

De ce nu dați preț pe propria dv. arhivă?

La nivel oline arhiva platformei…e legimitarea primă și ultimă.

Mă interesează ceea ce ați scris…nu ceea ce credeți despre voi înșivă!

*

Niciunul dintre cele trei ziare nu au pluginul de navigare pe pagini…care ar duce spre arhivă, spre trecut.

Un ziar nu poate fi numai pentru prezent…

Ziarul trebuie să aibă memorie…

Acest lucru e năucitor pentru mine: cum de ziariștii nu vor să cultive memoria…când se ocupă de toate mărunțișurile cotidianității?

***

Una dintre calamitățile reale ale onlineului românesc a fost distrugerea arhivelor ziarelor care s-au închis sau a ziarelor care au renunțat la  propriul lor trecut…dar sunt cotidiene naționale, ca spre exemplu Jurnalul Național, care și-a șters arhiva.

Fiecare cu problema lui

Eu am mai multe…uluiri recente…

1. Nu credeam că oamenii sunt atât de avizi de publicitarea lor la nivel online.

2. Nu credeam că imaginea e mai importantă decât conținutul persoanei.

3. Nu credeam că poți fi atât de orb…în fața oamenilor profund de complecși…

Sunt uluiri perplexate ale mele…și sper că nu sunt numai ale mele

Reala problemă începe atunci, când 90% dintre oameni nu au ochi sau nu sunt în stare să perceapă…adevăratele probleme.

Restul: hohote părăsite de bun simț…

Ne-a stat ceasul

Poate că de aceea trenul sau mașina nu mai ajung la timp în stații, pentru că ceasul românesc, din 2000, nu se mai fabrică.

Dan Arsenie, cel care a făcut articolul-reportaj indicat mai sus, vorbește despre maestrul ceasornicar Radu Dumitru. Dacă îi cauți fața pe online dai în primul rând de acesta, director, și apoi de părintele profesor Dumitru Radu, că sunt teolog, și îl cunosc…Mai sunt și alți omonimi ai săi…dar nu și el…

Nu se găsesc ceasurile…mor și cei care le fac…

Moartea înseamnă tocmai…lipsa pulsului, care bate în timp…

Carcasa de inox ținea mai mult.

La 11. 44 a venit un comentator la articol și a subliniat faptul, că primele ceasuri de la Mecanica Fină București erau marca Cromef, după care s-a produs Orex, care poate veni de la verbul grecesc al vederii.

Ce vezi…vezi în timp.

Nu vezi mă…că ți se duce timpul degeaba?!

Fă ceva cu timpul pe care îl arzi aiurea!

Mărită-te fată, că timpul trece și o să ajungi o fată bătrână!

La 1. 55 azi-noapte însă, Anghel, a scris și el un comentariu și a precizat faptul, că ceasurile de la CFR, despre care se face vorbire în articol, nu erau românești, ci nemțești, marca Junghans.

Doina întreabă, normal, fără legătură cu articolul: De ce îl urăști pe Cioran?

Și comentatorii și ceasurile…sunt atât de paraleli…pentru că timpul, da, le-a luat-o înainte…

Trăiască cel care și-a depășit timpul!

Dragostea postmodernă e o dragoste cu fanfară

…când, deodată, muzica…

Am crezut că e o înmormântare…

Puteam să nu filmez, având totul la îndemână?!…

Problema e că nu sunt de acord cu exhibarea intimității…cu iubirea în public

E semn că pudoarea s-a diminuat…sau că declarațiile de iubire, reale sau mai puțin reale, cred că nu prind la persoana iubită…dacă sunt spectacularizate…Nimic mai fals! Cine te iubește are nevoie de o privire…de un singur gest…ca să te urmeze…și nu trebuie să îi cumperi o tonă de trandafiri, să îi scrii numele pe norii cerului sau să îi cânți (de altfel destul de armonios…și de neașteptat) cu fanfara în fața blocului…

Fata de la bloc…e filmată și dată pe blog!

Să le fie de bine, dacă e dragoste…și să o ducă la Biserică, ca să fie sfințită această dragoste…și apoi să fie păstrată prin fidelitate și bun simț!

Fotografiile și clipul cererii în căsătorie sunt gratis!

E de la noi pentru toată lumea

Internetul și alteritatea

Sursa imaginii

*

Ce șanse își acordă oamenii uni altora de a se cunoaște și a se iubi? Foarte puține. Am remarcat că filmele americane sunt foarte realiste în sensul acesta. Personajele care se întâlnesc și se iubesc se învârt într-o lume comună. În 99% din cazuri, iubirile sunt conjuncturale (pentru mine iubirea e un miracol și o descoperire dumnezeiască, care putea să nu se întâmple și, printr-o incredibilă minune, s-a întâmplat). Orizontul în care căutăm oameni care să ne fie prieteni, cu care să intrăm în relații afective, este foarte mic, în ciuda globalizării, a mondializării sau a cibernetizării.

Suntem, ca societate umană, la fel de reduși ca totdeauna. O obiecție ar fi că mulți au început să-și găsească perechea sau să stabilească relații pe internet. Dar sunt niște rezultate căutate, specificate.

Internetul însuși e configurat după mintea oameilor. E format din grupuri, grupulețe, din sătucuri, comune, orășele, orașe de oameni cu interese care fuzionează la un moment dat. Nu există, cu adevărat, o deschidere frumoasă, generoasă spre a cunoaște, spre a învăța de la altul, spre a te educa să prețuiești alteritatea.

Pare că tocmai asta e ideea internetului și a contactului globalizat, dar tocmai asta nu e ideea, adică nu se întâmplă practic.

Practic, interesul poartă fesul. Practic, nu caut decât să-mi satisfac o plăcere, o curiozitate, o nevoie urgentă – fie ea și dragoste sau căsătorie – în celalți și cu ceilalți. Practic nu se caută, cu adevărat, nicio alteritate, care să se dorească a fi cunoscută și apreciată pentru ceea ce are bun, pentru ceea ce are de oferit, pentru potențialul afectiv și creativ, pe care trebuie mai întâi să îl contempli, să interferezi cu el, nu mai întâi să îl subjugi și să cauți să vezi cât de mult se subordonează intereselor și necesităților tale.

Oamenii sunt adevărați atunci când îi privești ca unicate, ca piese de neânlocuit, nu ca pioni pe o tablă de șah, pe care să îi poți substitui când schimbi jocul. Însă oamenii nu sunt priviți așa în această lume, în mare parte totul se reduce la ideologie și la spolierea unor idei frumoase în esență (ca și ideile comuniste), de desființare a granițelor inter-umane și de respect al oricărei alte alterități, cu identitatea ei etnică și spirituală.

În spatele acestor firme luminoase stă de fapt, antiteza, și anume indiferența, satisfacerea plăcerilor personale și a dezideratelor egoiste. Dacă mă simt singur și numai pentru că mă simt singur și caut o relație pe internet, nu înseamnă că m-am deschis interior lumii. Dacă n-am stare și am bani ca să călătoresc și mă duc să filmez niște indieni sau niște africani, cu care stau zece zile la masă, râd și vorbesc și mi se pare că m-am împrietenit cu ei, dar după aceea plec și îi las cu viața lor mizerabilă, atât material cât și spiritual, nu înseamnă că am devenit un om evoluat, open minded, deschis cu adevărat unor alte perspective existențiale.

Dacă nu am interiorizat și contorizat dureros experiențele altora, și pe cele nefaste, nu numai pe cele superficial-plăcute, nu am devenit prietenul nimănui. Zâmbetele amabile nu țin loc de inimă. Dacă nu fac cuiva, pentru toată viața, casă în inima mea, în care să se odihnească atunci când e obosit și hăituit, nu pot să mă numesc prietenul sau apropiatul/aproapele cuiva. Dacă nu sunt în stare, atunci mai bine nu mai intru într-o relație și nu mai provoc așteptări și iluzii.

Deschiderea orizontului individual spre dimensiuni planetare ale cunoașterii și ale contactelor inter-umane nu înseamnă automat o transfigurare interioară sau dobândirea unei receptivități fantastice, dacă omul nu face decât să-și proiecteze orizontul lui strâmt și egoist la nivel pan-global. Și la fel s-ar întâmpla dacă i-ar fi deschis nu numai tot pământul, ci și tot universul.

Dacă oamenii vor privi universul cu infinitatea lui de galaxii ca pe țarina proprie, ca pe bătătura pe care vor să o posede sau ca pe o varietate de spații în care să facă afaceri, dragoste, să iubească, să înșele și să uite, să construiască și apoi să dărâme, să se ducă și să se întoarcă, atunci n-am făcut decât să schimbăm căruța cu racheta și calul cu viteza luminii, dar omul e tot același, e tot la fel de îngust, chiar dacă s-ar uita pe fereastră și ar vedea planeta Pluto.

Zicea cineva: omul a ajuns pe lună dar n-a ajuns încă până la inima lui.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno