Sursa imaginii

*

Ce șanse își acordă oamenii uni altora de a se cunoaște și a se iubi? Foarte puține. Am remarcat că filmele americane sunt foarte realiste în sensul acesta. Personajele care se întâlnesc și se iubesc se învârt într-o lume comună. În 99% din cazuri, iubirile sunt conjuncturale (pentru mine iubirea e un miracol și o descoperire dumnezeiască, care putea să nu se întâmple și, printr-o incredibilă minune, s-a întâmplat). Orizontul în care căutăm oameni care să ne fie prieteni, cu care să intrăm în relații afective, este foarte mic, în ciuda globalizării, a mondializării sau a cibernetizării.

Suntem, ca societate umană, la fel de reduși ca totdeauna. O obiecție ar fi că mulți au început să-și găsească perechea sau să stabilească relații pe internet. Dar sunt niște rezultate căutate, specificate.

Internetul însuși e configurat după mintea oameilor. E format din grupuri, grupulețe, din sătucuri, comune, orășele, orașe de oameni cu interese care fuzionează la un moment dat. Nu există, cu adevărat, o deschidere frumoasă, generoasă spre a cunoaște, spre a învăța de la altul, spre a te educa să prețuiești alteritatea.

Pare că tocmai asta e ideea internetului și a contactului globalizat, dar tocmai asta nu e ideea, adică nu se întâmplă practic.

Practic, interesul poartă fesul. Practic, nu caut decât să-mi satisfac o plăcere, o curiozitate, o nevoie urgentă – fie ea și dragoste sau căsătorie – în celalți și cu ceilalți. Practic nu se caută, cu adevărat, nicio alteritate, care să se dorească a fi cunoscută și apreciată pentru ceea ce are bun, pentru ceea ce are de oferit, pentru potențialul afectiv și creativ, pe care trebuie mai întâi să îl contempli, să interferezi cu el, nu mai întâi să îl subjugi și să cauți să vezi cât de mult se subordonează intereselor și necesităților tale.

Oamenii sunt adevărați atunci când îi privești ca unicate, ca piese de neânlocuit, nu ca pioni pe o tablă de șah, pe care să îi poți substitui când schimbi jocul. Însă oamenii nu sunt priviți așa în această lume, în mare parte totul se reduce la ideologie și la spolierea unor idei frumoase în esență (ca și ideile comuniste), de desființare a granițelor inter-umane și de respect al oricărei alte alterități, cu identitatea ei etnică și spirituală.

În spatele acestor firme luminoase stă de fapt, antiteza, și anume indiferența, satisfacerea plăcerilor personale și a dezideratelor egoiste. Dacă mă simt singur și numai pentru că mă simt singur și caut o relație pe internet, nu înseamnă că m-am deschis interior lumii. Dacă n-am stare și am bani ca să călătoresc și mă duc să filmez niște indieni sau niște africani, cu care stau zece zile la masă, râd și vorbesc și mi se pare că m-am împrietenit cu ei, dar după aceea plec și îi las cu viața lor mizerabilă, atât material cât și spiritual, nu înseamnă că am devenit un om evoluat, open minded, deschis cu adevărat unor alte perspective existențiale.

Dacă nu am interiorizat și contorizat dureros experiențele altora, și pe cele nefaste, nu numai pe cele superficial-plăcute, nu am devenit prietenul nimănui. Zâmbetele amabile nu țin loc de inimă. Dacă nu fac cuiva, pentru toată viața, casă în inima mea, în care să se odihnească atunci când e obosit și hăituit, nu pot să mă numesc prietenul sau apropiatul/aproapele cuiva. Dacă nu sunt în stare, atunci mai bine nu mai intru într-o relație și nu mai provoc așteptări și iluzii.

Deschiderea orizontului individual spre dimensiuni planetare ale cunoașterii și ale contactelor inter-umane nu înseamnă automat o transfigurare interioară sau dobândirea unei receptivități fantastice, dacă omul nu face decât să-și proiecteze orizontul lui strâmt și egoist la nivel pan-global. Și la fel s-ar întâmpla dacă i-ar fi deschis nu numai tot pământul, ci și tot universul.

Dacă oamenii vor privi universul cu infinitatea lui de galaxii ca pe țarina proprie, ca pe bătătura pe care vor să o posede sau ca pe o varietate de spații în care să facă afaceri, dragoste, să iubească, să înșele și să uite, să construiască și apoi să dărâme, să se ducă și să se întoarcă, atunci n-am făcut decât să schimbăm căruța cu racheta și calul cu viteza luminii, dar omul e tot același, e tot la fel de îngust, chiar dacă s-ar uita pe fereastră și ar vedea planeta Pluto.

Zicea cineva: omul a ajuns pe lună dar n-a ajuns încă până la inima lui.

Did you like this? Share it: