Zi: 27 martie 2010

Amănunte contradictorii

Leave a comment

Cel mai ușor de plagiat e realitatea. Ficțiunile sunt bucăți de realitate decontextualizate, amestecate, până la sațietate, cu minciuni. Cu minciuni colosale dar, cel mai adesea…cu minciuni mici, cu odioasele minciuni mici…care fac un rău enorm.

Fobiile sunt realități paralele. Paralele cu realitatea socială. Fobiile sunt întunericul, lugubrul posibil. Spre exemplu, el dorea să mintă, să mintă continuu cu privire la sine. De ce? Se simțea urât…Urât rău de tot, deși la cei 1, 70 de centimetrii ai săi și la viața pe care o dusese, era / fusese  un bărbat drăguț, atractiv…pentru femei…și nu numai. Da, eu îl apreciam…

Cine este el? O ficțiune…

Sau…poate că îmi e foarte greu să scriu despre el…și despre sora lui de care mă leagă atât de multe. Care și ea este o iluzie…

Scriitorii mint. Ei mint închipuindu-și că personajele lor ar putea să poarte, spre alții, un mesaj abscons: mesajul utilității vieții lor. De fapt personajele inutile…ar fi trebuit să fie utile…Sau ceea ce spun ele…mesajul lor…e ceea ce autorul nu dorește să spună cel mai adesea.

De ce minte? De ce mințim cu toții?!!! Simplu: ne e teamă că suntem prea reali. Ne e frică de realitatea care trece dincolo de convenții, de fustele imaginare pe care ni le punem, de perucile, de cuvintele pe care ni le lipim de buze…și credem că minciunile sunt faine…De când minciunile țin de foame?!!!

Ce nu simte însă cel care se minte? De ce s-ar minți la infinit…dacă, câteodată, îi vine să își ia câmpii?…Dacă nu cumva expresia nu a ajuns cam plictisită…ca pisica ei cea veche, very old, căreia începuse să îi cadă părul la modul barbar.

Apropo: tocmai doream să vă vorbesc despre interviu. Z. minte cu nerușinare. El e un tabloid care nu cunoaște limba română. Cum să ceri limba română de la cineva…când tu ești un papagal în limba română? Ochi îi are ca și el…ca vajnicul nostru mincinos de doi lei…De fapt totul e cu susul în jos…mai ales că conduce ca un nebun mașina, acea mașină pe care nu o poate prezenta, în fața fiscului…ca legală.

Nu e legea însă  o poartă pentru hoți…și o baba oarbă pentru cinstiți? Că niciodată nu știi când…și de ce…calci pe lege…

Am înțeles foarte bine mecanismul comunicării personajelor, când am înțeles că nu poți să faci personaje fără realități. Și că, oricât de ficționale ar părea ele, fiecare personaj trebuie să aibă bruma lui de realitate, logica lui…oricât de aiurea ar fi el într-o narațiune. Intriga însă constă nu din ce spune…ci din ce este personajul. Pentru că tindem să căutăm, pas cu pas, cifrul lui…ca în viață…și credem că dacă am găsit o conexiune…cu viața artistului…atunci știm și personajele sale.

Nimic mai fals! Cel mai dureros e când înțelegi că nimic nu e sigur din ce ai înțeles tu despre personaje…și că, ele, cu toatele, ar putea să aibă altă perspectivă pe care vor să ți-o transmită. Ele sunt ca o limbă moartă, în cele din urmă…Le învii la viață nu dacă le mimezi existența ci dacă le retrăiești viața…

Cred că ați înțeles faptul că ceva mă face să nu mai spun povești. De cine mă ascund?!!! De nimeni…Am cunoscut cât de ușor se pot manipula faptele, în așa fel încât cel mai veridic lucru e, de fapt, neadevărul despre un lucru…pentru că adevărul lui pare neverosimil. Și minciuna e crezută pentru că e ușoară…iar adevărul nu e crezut de toți…pentru că e complex și simplu în același timp.

Arta e o lume în trepte, în multe trepte…Cititorii sau privitorii cei mai proști sunt cei care caută corelative în viața…da, a artistului (știu că am mai spus asta mai sus…)…Însă ei greșesc rău de tot aici, nu pentru că unele lucruri nu s-ar potrivi…ci pentru că nu vor să accepte că arta e o metaforă…Da, ea duce totul de la particular…la general…Duce totul spre simbol. Spre universalitate.

Pentru că tocmai de aceea o înțelegi: pentru că se intersectează cu viața ta, da, a ta, a celui care nu m-ai întâlnit niciodată…și pentru faptul că eu am scris unele lucruri pe care și tu le-ai gândit sau le-ai simțit sau le poți simți și trăi, tocmai de aceea ești, în acelea și în multele altele, convivul meu, prietenul meu, cel care mă înțelege, mă știe, pentru că avem experiențe comune, într-un fel anume…

Eram sigur că mă minte. Avea ochii într-o parte…și cuvintele, zvâcnetul inimii în altă parte. Mincinoșii nu se pot abține până nu se dau de gol. Nu cred în minciuna și nici în crima perfectă: sunt iluzii…Iluzia e perfectă și tocmai de aceea nu e realitate. Pentru că realitatea nu vrea să îți spună doar două fraze…ci ea întrece toate frazele…

Asta e diferența dintre a iubi și a te lăuda că iubești. Iubirea spune o mie de fraze și nu spune nimic în definitiv. Parșivul în iubire spune două fraze…și crede că a spus totul…De unde totul? De unde atâta minciună, atâta torent de ipocrizie, de impostură, de măcelărie?

Măcelăriile sunt infecte…tocmai prin multul de același soi: prea multă carne, prea mult sânge, prea multă transpirație…lehamite.

Unde  e aici contradicția? Între viață…și ce nu înțelegi din viață.

Ce nu înțelegi?

Nu vrei să accepți că sunt lucruri care te depășesc, da, cu atât de mult…încât nimic nu te face în stare să speri că le vei cunoaște vreodată. Stai în mijlocul tainelor…Și dacă nu încerci să fii liniștit…sforțările tale…sunt un uragan în expansiune…

Și proștii mor tot la fel de repede…ca și ceilalți…

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (7)

2 comments

Fiind recent ales mitropolit al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama nu e lăsat să intre în cetatea sa mitropolitană de un grup de credincioși extremist, însă unul dintre preoții orașului, încrezându-se în Sfântul Grigorie primește vindecarea copilei sale, „care avea toate membrele trupului paralizate de o boală grea și zăcea de 3 ani în casă (fiind) țintuită la pat” (559).

Se întoarce în Athos (560), pentru că zeloții extremiști, cf. Idem, p. 560, n. 75, în septembrie 1347 i-au închis porțile orașului și astfel a fost nevoit să stea în Athos până în primăvara lui 1348. Aici se va întâlni cu cneazul sârb Ștefan Dușan (561) căruia nu îi dă curs cererii de a se coaliza cu el.

În toamna lui 1348 revine în Tesalonic Sfântul Grigorie (562) dar e din nou alungat de aceeași partidă extremistă (563). E nevoit să meargă „în Lemnos cu votul Bisericii comune” (563). Aici îi vindecă pe oameni de ciuma neagră, cf. Idem, p. 564, p. 76, care se abătuse asupra lor (564).

E chemat  la Tesalonic după alungarea împotrivitorilor săi (564-565). L-au primit cântându-i, în mod inspirat, imnele cântării Paștilor, deși nu era perioada praznicului celui mare (566). La 3 zile după instalarea sa a inițiat o procesiune solemnă în cetate (566). Îi iartă pe cei care s-au împotrivit intrării sale în Tesalonic (567).

La prima Sfânta Liturghie pe care o săvârșește în Tesalonic, ca mitropolit, în catedrala Sfânta Sofia de aici (cf. Idem, p. 567, n. 80), se vindecă un copil demonizat prin primirea Sfintei Euharistii de la Sfântul Grigorie Palama (568).

Îi învață pe slujitorii bisericești despre slujirea preoțească (568) dar și pe toți deopotrivă (570).

Participă la Sinodul de la 1351 de la Constantinopol (571), care a ținut între 28 mai și 9 iunie 1351 (573). Definiția sa teologică a fost aprobată de sinod „drept coloană a Ortodoxiei” (573). În toamna lui 1351 se întoarce pe mare și furtuna iscată pe mare e biruită de rugăciunile sale (575).

Dar împăratul Ioan al V-lea Paleologul îi interzice, la întoarcerea în Tesalonic, intrarea în cetate (575), fapt pentru care e nevoit să se reîntoarcă în Athos (576). Împărăteasa Ana îl readuce însă pe Sfântul Grigorie în Tesalonic (576-577).

Aici o vindecă pe monahia Eleodora de nevederea ochiului stâng (577-579). În 1353 Sfântul Grigorie se îmbolnăvește dar Domnul îl ridică din boală (579).

Dar pe 10 martie 1354 e luat captiv de către otomani și e dus în Asia (580). În captivitate are o discuție teologică cu Ismael, nepotul emirului Orhan (581). Și, deși Sfântul Grigorie îi spune acestuia adevăruri foarte grele despre islam și acela era unul „dintre cei mai cruzi și nebuni împotriva creștinilor” (582), el nu se răzbună pe Sfântul Grigorie ci vorbește cu acesta în mod pașnic.

La Niceea, Sfântul Grigorie are un dialog teologic „cu chionii, care apostaziaseră de la creștinism” (582). După propria sa mărturie, în timpul captivității, „străjerii ne-au lăsat liberi” (583), fapt pentru care a putut cunoaște viața ortodoxă de aici.

Prin tălmaci, îi întreabă pe turci despre ritualul lor de înmormântare, la care Sfântul Grigorie asistase din public (584). Are un dialog teologic și aici, descris între p. 584-588 ale Vieții sale, cf. ed. rom. a Arhidiac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr., pe care o analizăm acum. Discuția cu chionii de care aminteam a avut loc în iulie 1354 (589-598), în urma căruia demnitarii turci îl respectă, pe când unul dintre chioni îl ia la palme pe Sfântul Grigorie (598).

Captivitatea sa a durat între primăvara lui 1354 și primăvara lui 1355 (599). În primăvara lui 1355 se întoarce la Constantinopol și editează, în două cărți (600), tratatele despre purcederea Sfântului Duh împotriva romano-catolicilor, cf. Idem, p. 600, n. 102.

Preotul Porfirie e vindecat de durerea la coasta stângă de către Sfântul Grigorie (601-602) și tot pe el îl vindecă și de sufocare (602-603). Vindecă și pe o copilă demonizată, căruia demonul îi producea defecarea în timpul somnului (603-604). Vindecă apoi un copil de 5 ani, care suferea, de 15 luni, de curgere a sângelui (604).

Predică dumnezeiește și vindecă de boli (605). Spune Sfântul autor al Vieții sale, că Sfântul Grigorie Palama „ajunsese la orice formă de virtute, atât a cuvântului, cât și a făptuirii” (606). Era blând și plin de o smerenie covârșitoare a sufletului (607). Nu primea cu ușurință cele spuse lui despre alții (607). Nu era lingușitor, avea multă răbdare, nu se lăsa doborât în încercări, nu ceda patimilor, era plin de liniște, seninătate, dulceață și grație a inimii (607).

Era admirat, pentru că îl vedeau „mereu concentrat, treaz și exersând străpungerea inimii” (607), prin continua umilire de sine. El era un „tezaur de smerenie” (608), însă  pe vrăjmașii lui „îi aprindea, în fiecare zi, străină invidie, sfadă și luptă cu Dumnezeu” (609).