Amănunte contradictorii

Cel mai ușor de plagiat e realitatea. Ficțiunile sunt bucăți de realitate decontextualizate, amestecate, până la sațietate, cu minciuni. Cu minciuni colosale dar, cel mai adesea…cu minciuni mici, cu odioasele minciuni mici…care fac un rău enorm.

Fobiile sunt realități paralele. Paralele cu realitatea socială. Fobiile sunt întunericul, lugubrul posibil. Spre exemplu, el dorea să mintă, să mintă continuu cu privire la sine. De ce? Se simțea urât…Urât rău de tot, deși la cei 1, 70 de centimetrii ai săi și la viața pe care o dusese, era / fusese  un bărbat drăguț, atractiv…pentru femei…și nu numai. Da, eu îl apreciam…

Cine este el? O ficțiune…

Sau…poate că îmi e foarte greu să scriu despre el…și despre sora lui de care mă leagă atât de multe. Care și ea este o iluzie…

Scriitorii mint. Ei mint închipuindu-și că personajele lor ar putea să poarte, spre alții, un mesaj abscons: mesajul utilității vieții lor. De fapt personajele inutile…ar fi trebuit să fie utile…Sau ceea ce spun ele…mesajul lor…e ceea ce autorul nu dorește să spună cel mai adesea.

De ce minte? De ce mințim cu toții?!!! Simplu: ne e teamă că suntem prea reali. Ne e frică de realitatea care trece dincolo de convenții, de fustele imaginare pe care ni le punem, de perucile, de cuvintele pe care ni le lipim de buze…și credem că minciunile sunt faine…De când minciunile țin de foame?!!!

Ce nu simte însă cel care se minte? De ce s-ar minți la infinit…dacă, câteodată, îi vine să își ia câmpii?…Dacă nu cumva expresia nu a ajuns cam plictisită…ca pisica ei cea veche, very old, căreia începuse să îi cadă părul la modul barbar.

Apropo: tocmai doream să vă vorbesc despre interviu. Z. minte cu nerușinare. El e un tabloid care nu cunoaște limba română. Cum să ceri limba română de la cineva…când tu ești un papagal în limba română? Ochi îi are ca și el…ca vajnicul nostru mincinos de doi lei…De fapt totul e cu susul în jos…mai ales că conduce ca un nebun mașina, acea mașină pe care nu o poate prezenta, în fața fiscului…ca legală.

Nu e legea însă  o poartă pentru hoți…și o baba oarbă pentru cinstiți? Că niciodată nu știi când…și de ce…calci pe lege…

Am înțeles foarte bine mecanismul comunicării personajelor, când am înțeles că nu poți să faci personaje fără realități. Și că, oricât de ficționale ar părea ele, fiecare personaj trebuie să aibă bruma lui de realitate, logica lui…oricât de aiurea ar fi el într-o narațiune. Intriga însă constă nu din ce spune…ci din ce este personajul. Pentru că tindem să căutăm, pas cu pas, cifrul lui…ca în viață…și credem că dacă am găsit o conexiune…cu viața artistului…atunci știm și personajele sale.

Nimic mai fals! Cel mai dureros e când înțelegi că nimic nu e sigur din ce ai înțeles tu despre personaje…și că, ele, cu toatele, ar putea să aibă altă perspectivă pe care vor să ți-o transmită. Ele sunt ca o limbă moartă, în cele din urmă…Le învii la viață nu dacă le mimezi existența ci dacă le retrăiești viața…

Cred că ați înțeles faptul că ceva mă face să nu mai spun povești. De cine mă ascund?!!! De nimeni…Am cunoscut cât de ușor se pot manipula faptele, în așa fel încât cel mai veridic lucru e, de fapt, neadevărul despre un lucru…pentru că adevărul lui pare neverosimil. Și minciuna e crezută pentru că e ușoară…iar adevărul nu e crezut de toți…pentru că e complex și simplu în același timp.

Arta e o lume în trepte, în multe trepte…Cititorii sau privitorii cei mai proști sunt cei care caută corelative în viața…da, a artistului (știu că am mai spus asta mai sus…)…Însă ei greșesc rău de tot aici, nu pentru că unele lucruri nu s-ar potrivi…ci pentru că nu vor să accepte că arta e o metaforă…Da, ea duce totul de la particular…la general…Duce totul spre simbol. Spre universalitate.

Pentru că tocmai de aceea o înțelegi: pentru că se intersectează cu viața ta, da, a ta, a celui care nu m-ai întâlnit niciodată…și pentru faptul că eu am scris unele lucruri pe care și tu le-ai gândit sau le-ai simțit sau le poți simți și trăi, tocmai de aceea ești, în acelea și în multele altele, convivul meu, prietenul meu, cel care mă înțelege, mă știe, pentru că avem experiențe comune, într-un fel anume…

Eram sigur că mă minte. Avea ochii într-o parte…și cuvintele, zvâcnetul inimii în altă parte. Mincinoșii nu se pot abține până nu se dau de gol. Nu cred în minciuna și nici în crima perfectă: sunt iluzii…Iluzia e perfectă și tocmai de aceea nu e realitate. Pentru că realitatea nu vrea să îți spună doar două fraze…ci ea întrece toate frazele

Asta e diferența dintre a iubi și a te lăuda că iubești. Iubirea spune o mie de fraze și nu spune nimic în definitiv. Parșivul în iubire spune două fraze…și crede că a spus totul…De unde totul? De unde atâta minciună, atâta torent de ipocrizie, de impostură, de măcelărie?

Măcelăriile sunt infecte…tocmai prin multul de același soi: prea multă carne, prea mult sânge, prea multă transpirație…lehamite.

Unde  e aici contradicția? Între viață…și ce nu înțelegi din viață.

Ce nu înțelegi?

Nu vrei să accepți că sunt lucruri care te depășesc, da, cu atât de mult…încât nimic nu te face în stare să speri că le vei cunoaște vreodată. Stai în mijlocul tainelor…Și dacă nu încerci să fii liniștit…sforțările tale…sunt un uragan în expansiune…

Și proștii mor tot la fel de repede…ca și ceilalți…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *