Cenușă strecurată cu lupa

Poate că mi-e teamă
să fiu bun
cu cineva.

Poate că sufăr prea mult
în acest fel.

Mă rog de evidențe
ca să nu îmi pierd auzul,
să nu mi se oprească inima
așteptând.

Ar fi o pierdere
inepuizabilă.

Ar fi o mare pierdere
de spirit.

Dar nimeni nu o să
știe acest lucru, cititorule!

Doar tu o să știi
cine va pierde
și cât…
și cât fără sens…

Te aștept ca pe ultima zi.
Va veni și ultima
zi ca
și prima zi
și, printr-un mod neconvențional,
ne vom aduna
în jurul aceluiași foc.

Ne vom iubi împreună.

Chiar dacă nu dorim
acest lucru
ne vom împrieteni
fără voia noastră.

Știu că e absurd,
că e absurd și aproximabil.

Știu că nu s-a mai întâmplat
niciodată acest lucru.

Dar există, pe fiecare zi,
un început.
Există pe fiecare zi
o pierdere.

A murit în peșteră,
da,
în întunericul peșterii
și nimeni
nu a fost vinovat
de acest lucru.

A murit în tren,
da,
și nimeni n-a fost prezent
la înmormântarea lui.

Degeaba pretextăm
o iubire fără titlu.

Cel care va citi
va înțelege ce n-am făcut noi.

Cel care va plânge
va înțelege ce am făcut noi.

În niciun fel va reacționa cel care
a fost prezent.

Binecuvântată să fie
această prezență
care a văzut prezentul
meu nud!

*

Singurătate de lup

Sunt acasă,
în inima singurătății,
și mestec idei fără lumină.

Am umplut planeta cu scrisori
și tot sunt singur.

Nu e de ajuns să știi…

Trebuie și să ai
inimă
ca să rabzi,
ca să schimbi
copăcelul în copac.

Nu alege nicio cale!

Fii ca noul născut
care păstrează ceea ce are
cu multă prudență.

Nu vei avea astfel pasiuni
împotriva vieții.

Nu te vei lupta cu morile
de vânt
dar nu vei gusta nici tainele.

A fi pur
înseamnă a gândi frumos.

Când nu mai gândești frumos
ai devenit un lup,
un lup care caută singurătatea,
un lup care nu mai
merge în haită.

Singur și singurătate.
Singur și fără o decență,
fără o mică speranță.

Nu idealizez nimic.

S-ar putea să spun sferturi
de adevăr
iar adevărul să fie mult
mai trist
decât groaznic.

Însă sper în culoarea
ochilor
mai mult decât
în palme.

Sper în frumusețe
mai mult decât în picioare.

Adevărul e fad
dar e o certitudine.

Adevărul e că sunt un bărbat
care înfioară
prin timbrul vocii.

*

Statuia sufletului

Nu îmi este teamă
de porunci și decrete,
de evlavie și bună creștere.

Respect dar nu spun nimic.

Îmi place să tac mai mult
decât ar trebui să ascult.

Oricine mă caută
mă va găsi.

Oricine mă va găsi
nu mă va mai căuta.

Dar e o greșeală splendidă,
e o greșeală a ignoranței.

Eu nu sunt
niciodată prezent.

Eu nu sunt niciodată
pipăibil.

Sunt o irealitate
mai mare ca aventura
și mormântul.

Dacă vei vorbi despre mine
vei greși întotdeauna.

Despre mine nu se vorbește.

Despre mine se tace…
și atât…

Cum puteți să-mi luați
locul?!

Cum puteți să pretindenți
acest infam cuvânt?!!

Niciodată nu voi
fi prezent.

Vă va scăpa ultima certitudine,
ultima nebunie posibilă.

Pe ea nu o păstrează statuia,
nici mormântul
și nici numele meu.

Cuvintele mele nu vor trece.

Ele sunt eterne.

Sufletul acestor scrieri
va fi prezent lângă voi,
mai prezent decât credeți.

Ieri noapte mi-am simțit,
lângă umărul drept, Îngerul
și a vrut să-mi spună, în limba lui,
aceste lucruri…

*

Pregătirea pentru somn

Am înnebunit
mult prea devreme
de atâta sinceritate…

Am ajuns,
deja, pentru mulți,
o pasăre absurdă
care zboară.

Deși sunt înconjurat de lumină
eu sunt în afara ei.

Nicio laudă
nu-mi poate
da ceea ce eu n-am făcut.

Niciun cuvânt funebru
nu-mi poate da măreția
pe care am pierdut-o.

Omul e o construcție infinită.

El nu începe și nu se termină niciodată.

Dar eu am înnebunit
și-mi cer prăbușirea.

Îi văd pe demonii
pe care trebuie să-i exorcizăm.

Diferența este o
fereastră.

Cazi și ai timp să te ridici.

Dacă încerci
să guști
din pahar
ai timp.

Nu știi niciodată
însă cât trebuie…
cât mai trebuie…

Nu știi ce cuvinte
să spui
și pe care nu trebuie
să le mai regăsești.

De aceea e absurd.

De aceea indiferența
este un surâs sensibil.

Trece, până la urmă, ura.

Trece, până la urmă, gelozia.

Trece și chinul și frica și neliniștea.

Rămâi gol de asemenea lucruri.

Numai că, după aceea trebuie
să te îmbraci,
trebuie să-ți pui,
din nou,
costumul și cravata.

Nu slujești nimănui.

Trebuie să înțelegi că nu ești stăpân
pe ceea ce vrei să simți.

Ai vrea să te scufunzi
dar e un sens pierdut.

Nu am unde să ies
pentru că am pierdut.

Cel care pierde
e numai compătimit.

El e alungat din restaurant
și împușcat în cap.

Nimeni nu e criminal.

Nimeni nu vrea să fie criminal.

Însă am fost nevoit să o fac.

Dacă ați știi să vă detestați
m-ați înțelege.

Jocul e fragil
dar se pot multe.

Nu sunt ultimul ca să
fiu primul.

Acest loc
cere riscuri.

Dau bani celui care nu are
și primesc banii acelora,
care nu vor avea niciodată…

Eu sunt corect.

Eu nu am călcat
nicio privire
pe pleoape.

Mă duc la teatru
și privesc protipendada.

E o turmă lascivă,
o isterie banală și prozaică.

Despre ea am scris rânduri
memorabile.

Ea mi-a servit de ironie
până i-am luat locul,
i-am luat monoclul
și privesc, râzând de mine însumi,
propriile mele scene.

Lumea e o scenă deschisă.

De aceea nu am încredere
în ceea ce văd
dar nu am ce face.

Refuz în inimă
dar, totuși,
îmi scapă
câteva sticle, câteva lame de ras
și câteva panseuri.

Glumesc.

Glumesc și iarăși glumesc.

E plăcut de plictisitor,
e minunat de sarcastic,
e debordant de revoltător.

Privesc ceasul
și apoi aplaud.

Mizeria e aceeași
pretutindeni.

Noaptea nu și-a
schimbat decorul pe scenă.

N-am putut inventa
o fericire nouă.

Se pare că suntem
mai inteligenți ca propria
noastră melancolie.

Mă trag în spate,
în spatele celor care
aplaudă…

Palmele lor sunt reci…

Ele nu s-au emoționat niciodată
cu adevărat.

Sunt actorul…dar ce păcat
că am înnebunit atât de frumos,
pentru că eu însumi mi-am scris
acest rol impunător!

Ce păcat că joc mai mult decât teatru
și că rolul din această seară
nu e nici primul și nici
ultimul cu care vă voi
provoca să vă fie rușine de voi înșivă!

Mi-au plăcut înserările.

Au fost intime
și superbe.

Îmi luam prietenii și le priveam,
le priveam pe rând
ca să nu le încurcăm.

A trecut ceva timp
dar nu le-am uitat.

Nu le-am uitat măreția
și nici puritatea.

Acum îmi dau seama că am rămas numai
poetul înserării.

Pentru că nu sunt nici zi
și nici noapte.

Eu nu sunt nici torid
și nici rece.

Eu stau pe un ram
și mă înclin
în amândouă părțile:
între zi și noapte…

E frumos și e tăcut.

Oboseala
m-a făcut tăcut.

Am fost frumos
din naștere
dar cuvântul
m-a pus în evidență.

El mi-a făcut aură,
aură elegiacă.

O, cât de stanie
e comunicarea!

Aș putea să spun orice
dar îmi dau seama că
nu e adevărat.

Am greșit când am spus
că nu știu.

Poate am greșit
dintr-o privire optimistă.

Dacă nu ești atent aluneci.

Mi-am luxat piciorul
la un moment dat
numai din cauza ei:
a evidenței.

N-am crezut că îmi pot
luxa piciorul și
de aceea am reușit.

Pe stradă am reușit.

Am vorbit
fiecăruia în parte
și i-am arătat fiecăruia
ce trebuie
și ce nu trebuie
să facă în cuvinte.

Ei m-au înțeles.
Ei mi-au dat dreptate din priviri,
numai din atenția cu care mă ascultau.

Cu ei am fost sincer,
poate prea sincer.

Pe ei i-am pus să se roage
pentru sufletul meu.

E greșit să crezi
că nu mai contează
nimic.

Contează liniștea sufletului,
liniștea sa ultimă.

Ei s-au rugat pentru mine.
Ei au avut lacrimi pentru mine,
poate prea multe

Numai eu
n-am știut.

Numai eu am înnebunit
de prea multe gânduri mari.

Am rostit,
poate, avioane.

Am mâncat, poate,
roți dințate
și am vomitat șeibi.

Din această cauză
nu m-am înțeles
cu cei care mânuiesc cuvintele
ca pe niște bice.

Am fost prea simplu, cititorule!

Muntele a rămas tot munte.

Sentimentele după care am plecat
m-au găsit în cele din urmă…

Ele nu s-au pierdut
ci eu m-am pierdut pentru o vreme…

Le-am găsit
sau m-au găsit
după ce trecusem pe toate căile,
inclusiv pe cele nepermise.

Nu spun că nu mi-a fost greu.

Mi-a fost.

Nu spun că m-am simțit bine.

M-am simțit detestabil.

Din această cauză am scris,
uneori,
ceea ce nu am vrut să scriu.

Din această cauză,
uneori,
am tresărit înspăimântat
de mine însumi.

Dar am mers pe drum.

Nu l-am părăsit
în nicio crucificare a mea.

Nu l-am părăsit pentru
niciun dezmăț.

De aceea am înnebunit
de dorul de a avea prea multă înțelepciune.

Am înnebunit
cu prea multă înțelepciune.

I-am dat celui care nu avea înțelepciune.

Vorbeam și nimeni
nu mai înțelegea nimic.

Ei spuneau că eu sunt ilogic,
că am uitat să fiu normal.

Cui îi mai pasă însă de așa ceva?

Cui îi mai pasă de lucrurile
neimportante?

Iluzia și deziluzia m-au
suportat reciproc.

Le-am făcut față
cu fulgere și ovații.

Doamne, pe o singură pagină
m-ai vreau să cânt!

Am cântat orice și oamenii au crezut,
din lipsă de atenție,
Tu nu ești prezent în scrisul meu!

Mi s-a spus că Tu nu mi-ai fost prieten

Ce grosolănie abominabilă!

Câtă orbire, Doamne!

Ce imensă orbire!

Însă Tu ai fost mai prezent
decât prezența mea
întotdeauna.

Tu ai fost absolut și
neabsolut pe foaia mea de hârtie,
pentru că împreună am
scos tot zgomotul din cuvinte
și l-am făcut tăcere.

Oamenii orbi vor să Te vadă negru pe alb,
când Tu întreci orice gând și cuvânt.

Însă pentru mine e seară…

Nici prea târziu și nici prea devreme…

E tocmai momentul somnului…

Nu știu cât va dura.
Nu știu cât va mai…dura.

Sper să fiți luminați
și să înțelegeți.

Multe am a vă spune
dar nu sunt niciodată îndeajuns de multe
cărțile.

Amin…și niciodată altfel!…

*

Finalul primei părți din volumul al 14-lea de poezie.

14 august 1997

O zi de duminică, cu inima prinsă în clești de plastic și atârnată spre uscare.

Dorin Streinu

Did you like this? Share it: