Sursa imaginii

Am obosit. Sunt gata să mă predau. Depinde însă cui mă predau. Când însă cred că mă predau descurajării, mă predau lui Dumnezeu, pentru că nu mai cred în soluțiile umane. E și o descurajare care te desparte de entuziasmul ce ține de încrederea în lume.

Când nu mai vroiam să am de-a face cu literatura, Dumnezeu m-a pus să scriu cărți. Acuma, când vreau să scriu cărți, îmi amintește de alte făgăduințe, de liniștire, pe care le făceam odinioară.

Știu că toate îmi sunt de folos, chiar dacă nu le înțeleg imediat.

Multe nu se înțeleg decât prin experiență grea, dură, dureroasă, prin dezlipiri sângeroase de cele de care ființa ta s-a atașat.

Multe credeai că le-ai înțeles și afli de-abia după mulți ani că, atunci când credeai că le-ai înțeles, atunci nu înțelegeai nimic.

Experiența e o dovadă că înțelepciunea sau înțelegerea nu e rațiune pură, ba chiar n-are nimic de-a face cu ea.

De aceea nu poți să te plimbi cu lupa rațiunii deasupra faptelor vieții sau a cărților și…să scrii alte cărți, susținând că le-ai înțeles pe cele parcurse. Adeseori nu înțelegi nici ce trăiești, cu atât mai puțin ce trăiesc și ce scriu alții.

Asta nu înseamnă că pretind identitate de experiență pentru a putea spune ceva, dar nici nu pot fi de acord cu lejeritatea investigației care își disculpă erorile prin dreptul la libera opinie, la originalitate critică, la optica diferită a secolului, etc.

Oamenii au conștiințe. De multe ori mă întreb cum se împacă cu conștiințele lor oamenii care par că se împacă bine. Camil Petrescu zicea că luciditatea e o dramă. Dar lipsa de luciditate e o fericire?

Ana Blandiana spune că în tinerețe se credea eternă. Pentru mine e uluitor să văd oameni pe marginea gropii care încă se cred eterni. Eu am încremenit de mult de frica morții și nu mi-ar aduce niciun strop de relaxare iluzionarea.

Mulți zic că e naivă credința în Dumnezeu. Dar credința în viață, optimismul torid legat de statutul tău social, de proprietățile tale, materiale și intelectuale, fizice și psihologice, acestea sunt non-naive, sunt cum?

Oamenii sunt scufundați în ei înșiși și ce le place să creadă despre ei. De aceea nu ajung, cei mai mulți, să învețe înaintea morții nimic despre ei înșiși. De-abia după moarte…

De aceea și Dumnezeu îi folosește ca unelte ale providenței Sale, pentru că ei nu se pot trezi din somn ca să coopereze…

Lumea e un drog. Viața e un drog, o cămașă a visului pe care nu vrei să o lepezi. Albert Camus spunea că, dacă există un copil care suferă, Dumnezeu nu poate să existe. Dar ce nu înțelegea Albert Camus e că suferință mai mare ca minciuna nu poate să existe și că nimic nu se compară cu ieșirea din carcera lumii. Suferința, la orice vârstă, te scapă de iluzia a ceea ce nu este decât o adiere, o bătaie de aripă. O bătaie de aripă de inimă.

Literatura e formată din multe cuvinte. Ele sunt un noian de sensuri și non-sensuri, la un loc.  Un noian de dureri, de iluminări, de experiențe psihologice, de iluzii și deziluzii. De dezvrăjiri ale autorului care îi vrăjesc pe cititorii blegi (mai blegi decât autorul, nu neapărat foarte blegi).

Câteodată nici eu nu mai știu ce-am trăit sau ce-am vrut să spun mai demult, pentru că nu mă mai identific cu mine însămi. Cândva am trăit ceva ce acum pare foarte străin. Și să mă simt eternă?

Conștiința lucidă e o flagelare interioară, dar, dacă nu te flagelezi tu, îți rupe Dumnezeu picioarele. Spre binele tău. Pentru că crezi în droguri.

Singurii oameni sunt oamenii lui Dumnezeu. Ceilalți te pot decepționa, pentru că nu știu să fie serioși. Cu viața lor, cu viața ta…

Did you like this? Share it: