Pr. Dr. Marin D. Ciulei, Antropologie patristică (teză doctorală; 1999)

O puteți downloada de aici:

item image

Read Online (~204 pg)
PDF(375 MB)
PDF with text(36 MB)
EPUB (beta)(~204 pg)
Kindle (beta)(~204 pg)
Daisy (beta)(~204 pg)
Full Text(847 KB)
DjVu(21 MB)

All Files: HTTP

Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare

Mai jos e un fragment dintr-un capitol din cartea noastră Epilog la lumea veche (vol. 1):

***

În cartea sa, Psalmii în literatura română, Al. Andriescu face o excelentă și binevenită incursiune critic-diacronică în tradiția literară a psalmilor românești, de la Dosoftei și literatura veche până la postmodernism, trecând prin Heliade, Macedonski, Arghezi, Blaga sau Voiculescu, studiu care pune în lumină unitatea subterană și continuitatea epocilor literare române, ceea ce, pe un spațiu mai larg, încercăm și noi să facem.

El dezavuează, pe bună dreptate, curentul etnicizant, inițiat de N. Iorga și moștenit până la E. Negrici, care susține așa-zisa românizare a psalmilor lui Dosoftei, dar consideră pe mai departe valabilă influența folclorică, afirmând, spre exemplu:

„Creatorul [lumii] este preamărit în mijlocul minunilor sale, cum spune inspirat Dosoftei, tălmăcind imaginile biblice într-o limbă poetică de inspirație folclorică, ce era capabilă, mlădiată de el, să le conserve și să le restituie nealterată, dacă nu îmbogățită, întreaga frumusețe. În această pictură naivă, norii sunt scară la cer, creatorul își mână caii iuț ca vântul, îngerii cei călare ca gândul mărg de tare, prăpastea de-mbrăcăminte își pornește apa detunată de porunca lui Dumnezeu…” etc, etc.  (cf. Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 24).

Îmi pare rău că această teză profund eronată face în continuare istorie și ceea ce doresc este să încerc să explic că fundamentele alegorice ale mitropolitului nu erau folclorice.

Universul este creaţia ex nihilo a Dumnezeului Treimic: A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, / Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2)[1]. E o precizare dogmatică rezonantă în concepţia psalmilor: Ce Tu, Doamne, ceriul şi pământul / Le-ai făcut din voaie [de voia Ta] cu cuvântul /…/ Să fiţi blagosloviţ de Domnul, / Ce-au fapt ceriul, pământul şi omul (Ps. 113, 29-30, 61-62); El au fapt ceriul cu cuvântul / Ş-au întărit tot pământul (Ps. 120, 5-6). Sau: Ce-au poruncit sângur cu cuvântul / De s-au făcut ceriul şi pământul (Ps. 133, 13-14). Etc.

Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie şi a adus-o întru existenţă atunci când a dorit, într-o armonie deplină, nemaiexistând nimeni care să cunoască sfatul Treimii şi gândul Său: Cela ce-au pus stelelor măsură / Şi numere careaş pre făptură [care a dat nume stelelor], / Mare este Domnul de tărie, / Şi gândul Lui nime nu-i să-l ştie (Ps. 146, 13-16) ; Că Domnul au cugetat cu gândul / De le-au făcut [cele ce există] şi-I ţân toate rândul [orânduiala, ordinea] (Ps. 148, 15-16).

Hristos Dumnezeu este Lumină şi Iubire arzătoare, şi, într-o exprimare mistico-simbolică, are sălaşul în soare, / De scripeşte şi dă strălucoare, / Ca un Mire când stă de purcede / Dintr-a Sa cămară unde şede. /…/ Şi nu-i nime să-I scape de boare, / Să s-ascunză de Dâns la răcoare (Ps. 18, 13-16, 21-22). Mirele acesta este însăşi Frumuseţea şi Arhetipul frumuseţii umane, de Care nimeni nu se poate ascunde în răcoarea nefiinţei sau a nevederii Sale, nu se poate autodesfiinţa ontologic, ci doar se poate desfigura prin refuzarea acestei asemănări cu El (vom vedea mai târziu psihologia omului păcătos, sub condeiul lui Dosoftei):

Limba îm voi face condei de scrisoare / A scriitori grabnic ce nu-i pre sub soare, / Cu cât eşti de ghizdav [frumos, minunat] să-Ţ scriu în frâmseţe, / Că-ntreci pre toţ giunii cei din tinereţe (Ps. 44, 3-6).

Creatorul acesta a făcut şi lumea întreagă după chipul Său, ca frumuseţe şi lumină materială:

Văz că-i tocmit ceriul de mânule Tale,

Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale.

Ai tocmit şi luna să crească, să scază,

Să-ş ia de la soare lucoare din rază.

Stele luminate ce lucesc pre noapte,

De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate.

(Ps. 8, 9-12)

De la Tine zua luminează,

Şi noaptea cu stelele dă rază.

Tu ai tocmit luna de dă zare,

Şi soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmseţe,

De l-întoarce vara-n tinereţe.

Primăvara-i de Tine făcută,

Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 65-72)

Că mare Domn este Domnul /…/

Că-I este lumea pre mână,

Cu pământ şi cu ce-i plină,

Şi munţâi cu dealuri nalte

Supt cuvântu-I sunt plecate.

Şi marea cu nalte valuri

A Lui este-n toate laturi.

Şi de mâna Lui lucrată

Toată laturea uscată.

(Ps. 94, 11, 15-22)

Şi Tu, Doamne, cu cuvântul

Dintăi ai urzât pământul,

Şi ceriurile ce-s nalte

Sunt de mâna Ta lucrate.

(Ps. 101, 89-92)

Toate, ce vru Domnul a le face

Pre pământ şi-n cer, le-au fapt cu pace,

În mări şi pre la toată genunea,

De ş-au ivit Dumnezău minunea.

Suind nuori de preste hotară,

În ploi fece fulgere cu pară,

Dintr-a sale cămări scoţând vântul,

De-I face porunca şi cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

Creaţia aceasta este o urzeală desăvârşită, cu soare, lună, stele, munţi cu dealuri nalte şi mări cu nalte valuri, o lume nu doar înaltă, ci şi adâncă de genuni, vie şi dinamică, pe scena căreia se mişcă nori, fulgere cu pară şi vânturi.

Dumnezeu, cu mânule Sale, a făcut stele luminate, pe care Tu le-ai urzât toate şi – arghezian – de mâna Lui lucrată este toată laturea uscată, adică a pământului frâmseţe.

Luna dă zare nopţii, am zice, amintindu-ne de Blaga, cu largi fiori de sfânt mister

„Dosoftei laudă lumea proaspătă, luminoasă, veselă chiar, plină de minuni, edenică…”[2], trăsături care le vom regăsi aidoma la Antim Ivireanul şi care se vor imprima în textura literară a poeziei româneşti moderne şi o vor personaliza din interior. Ni se confirmă și de către alți cercetători: „această sacralizare cosmică îşi va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii româneşti”[3].

Aceste versuri nu doar „vădesc un suflet cu ochii deschiși și spre frumusețile naturii”[4], ci natura paradisiacă (în stare să fie avangarda frumuseţii paradisiace) este un corelativ al dogmelor teologice care susţin crearea lumii de către un Dumnezeu care este Izvorul frumuseţii şi al curăţiei/fecioriei. Ea este, totodată, o prelegere cosmică expusă permanent în faţa conştiinţei umane, care e un public întins pe tot pământul.

Când Immanuel Kant se arăta impresionat numai de cerul înstelat de deasupra sa şi de legea morală din sine însuşi, îşi descoperea amprenta teologică, fiindcă nu făcea decât să-l reformuleze pe Sfântul Pavel, care, mai întâi, a afirmat că universul este o carte de înţelepciune şi că legea conştiinţei sau legea morală se află dintru început în fiecare om, cultivat sau necultivat: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire (Rom. 1, 20); […] când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege (Rom. 2, 14). Epistola paulină către romani era, de altfel, preferata lui Luther şi, prin el, capătă o importanţă deosebită în aria protestantă de gândire, iar Kant nu avea cum să o ignore.

Eminescu putea afla la Kant şi Schopenhauer sau la romanticii germani o stilistică filosofică modernă, conformă cu spiritul vremii şi cu răul secolului, dar nu mai multă filosofie decât găsea în arhiva spiritualităţii proprii. De aceea, ni se pare inconsistentă afirmaţia Zoei Dumitrescu-Buşulenga:

„În imperativul categoric kantian din Critica raţiunii practice i se părea că găsise cheia acordării sale lăuntrice. Adâncimile lumii morle, frumuseţea şi gratuitatea acelei norme universale sădite în noi, la fel de frumoasă ca cerul înstelat desupra noastră, i-au dat un punct de sprijin în univers, un reper al perfecţiuniii interioare posibile”[5].

În opinia noastră, Kant nu făcea decât să îi reamintească, eventual, de imperativul moral.

Cosmosul este prima sursă de cultură a omului, un interlocutor intelectual pe măsura raţiunii sale, prima sa Academie de teologie şi filosofie, în timp ce în interior, conştiinţa sa este un nomocanon drastic. Şi în afară, şi în sine însăşi, fiinţa umană are cărţi nescrise, busole sau repere negreşite spre adevăr.

Ne situăm într-o tradiţie – pe care o urmărim acum la Dosoftei, dar de care nu ne vom despărţi niciodată în poezia românească şi care va naşte cei mai mari poeţi români, de la preromantici şi Eminescu până în epoca modernă (de aceea şi insistăm) – pe care o precizează Sfântul Ioan Hrisostom în capul cărţii, mai înainte de a începe să comenteze Evanghelia:

„Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt. […]

Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu”[6],

atât în epoca Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament.

Asemănător îşi va formula discursul şi Varlaam, în prefaţa Cazaniei, fundamentându-şi demersul pe necesitatea transmiterii scriptice a înţelepciunii, în contextul declinului umanităţii şi al decadenţei istorice.

Ne aflăm la o distanţă semnificativă de Apusul Europei care, după despărţirea de Bizanţ, a instituit în cultura sa centralitatea Bibliei scrise, fundament pe care umanismul şi protestantismul l-a întărit acolo definitiv – numai o reconvertire religioasă îl mai poate zgudui.

Nu trebuie să înţelegem de aici că Orientul bizantin şi est-european s-a concentrat pe o cultură populară, în niciun caz! Acelaşi Ioan Gură de Aur scrie Acuzare celor care nu citesc Sfintele Scripturi [7]. Nu e un îndemn, este o obligaţie, transmisă panpatristic, şi care a străbătut la noi secolele şi istoria: Ispitite Pisaniia (Cercetaţi Scripturile – In. 5, 39). Pentru medievalii noştri, cel ce nu ştia să citească era dobitoc (Ps. 48, 12) – şi, în capitolul dedicat lui Dimitrie Cantemir, G. Călinescu sesiza, în Istoria sa literară, că boierii Costini îl apostrofau astfel pe Constantin Cantemir, care era iliterat.

Însă există un hiat între Occidentul catolico-protestant care absolutizează Scriptura, afirmând exodul lui Dumnezeu în cer şi absenţa relaţiilor Sale directe cu oamenii (a revelaţiilor), şi Răsăritul ortodox care posedă în continuare o biblie cosmică, pe lângă cea scrisă, precum şi experienţa mistică a contactelor revelaţionale dintre Dumnezeu şi oameni, apărată şi întărită de curentul isihast sub îndrumarea unor mari gânditori mistici ca Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. XI), Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV), Sfântul Paisie Velicikovski (sec. XVIII) – ca să evoc doar câteva nume răsunătoare, dintr-o mare mulţime de susţinători ai teologiei vederii lui Dumnezeu.

Aceste precizări sunt esenţiale pentru a înţelege poezia lui Dosoftei şi a urmaşilor săi, efluviile de entuziasm ale lirismului care sesizează firele de lumină şi de har ce străbat textura unei naturi şi a unui cosmos, privit ca spaţiu securizant, tocmai pentru că e contemplat în ingenuitatea sa.

Dosoftei urmează, în ce priveşte urzirea cerului şi a luminătorilor cereşti, tradiţia traducerilor mai vechi ale Psaltirei, precum cele utilizate de Coresi, care precizează, chiar mai subtil, că Dumnezeu a urzit toate cu degetele: Că văzu ceriul / vădzură cerurile, lucrul deagetelor Tale, luna şi stelele ce-ai Tu urzit…[8].

Aceleaşi detalii le regăsim şi în Cazania lui Coresi:

Şi împărţi lorŭ tocma (ce se zice, pre voia loru-şŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocmai amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înţelesu şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ şi totu ce e pre elŭ. […] Iar celŭ fecioru mai mare şi dereptŭ întru slava Domnului aceastea le primi. Văzu ceriulŭ şi de bunătatea făpturiei cunoscu pre Ziditoriulŭ. « Văzu », zice, « ceriulŭ, lucrulŭ degetelorŭ Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitŭ ». Văzu amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnulŭ, cela ce o au înfrumuseţatŭ [9].

Un alt poem creaţionist, reprodus şi comentat (fragmentar) de toate studiile dedicate lui Dosoftei, este psalmul 103. El detaliază zilele creaţiei şi le relatează într-o reflectare poetică,  chiar şi în varianta neversificată, cu atât mai mult în transpunere poetizată:

Să Te-mbraci cu mărturie,

Cu frâmseţe şi tărie,

Că Tu Te-nveşti cu lumină,

Ca soarele-n zî senină.

Şi Ţi-ai tins ceriul ca cortul,

De l-ai înfrâmşat cu totul,

Şi i-ai pus deasupra ape,

Din tinsori să nu să scape.

Nuorii Ţ-ai pusu-Ţ scară,

Când vei să pogori în ţară.

Caii Îţ sunt iuţ ca vântul,

De mărg unde Ţi-i cuvântul,

Şi ca gândul mărg de tare

Îngerii Tăi cei călare,

Şi pedestrimea ca focul

Merge strălucind cu totul.

Tu-ntemeiez[i] cu cuvântul

De stă nemutat pământul.

Tu i-ai datu-i de mainte

Prăpastea de-mbrăcăminte,

Şi stă gata să te-asculte,

Să dea apa preste munte,

Şi de svânta Ta poruncă

Va fugi din deal la luncă,

Că va merge detunată,

De glasul Tău înspăimată. /…/

Copacilor de pre câmpuri

Tu le dai saţâu pre timpuri,

Şi chedrilor din Livanul,

Ce-i răsădeşti pre tot anul.

Acolo vrabii ş-or face

Cuiburi, di-oe şedea cu pace,

Că le este rodionul

Povaţă, pus de la Domnul.

Cerbilor le-ai dat să salte

Pre munţâi cu dealuri nalte,

Şi iepurilor scăpare

Le-ai dat s-aibă supt stânci tare.

Luna ai făcut cu rază

Să crească-n vremi şi să scază,

Şi soarele ş-nmereşte

Apusul ce odihneşte.

Din tuneric faceş noapte,

De ies gadinile toate.

Lupii urlă şi scâncează,

Când spre vânat să gătează,

Să-ş ceie şi să-ş răpască

De la Domnul să-i hrănească,

Până când răsare soare,

De mărg cineş la-nchisoare.

Şi omul, fără de greaţă,

Iese-n treabă demineaţă,

De lucrează pănă-n sară,

Zî de iarnă şi de vară.

Pentru-aceea, Doamne svinte,

Să fii mărit de mainte

De lucruri ce-ai făcut mare,

Cu sfat bun, cu aşezare!

Pământul îi plin de fapte

Ce-ai făcut cu bunătate.

Şi marea câtu-i de lată,

Şi largă, şi desfătată,

Într-însă să ţin heri multe,

Jigănii mari şi mănunte.

Preste luciu de genune

Trec corăbii cu minune.

Acolo le vine toană

De fac chiţii gioc şi goană.

(Ps. 103, 5-30, 71-112)

Psaltirea este o Biblie în mic, chintesenţiată, care repetă totul de la Geneză până la Eshatologie (de aceea este cartea din canonul Vechiului Testament solicitată cel mai mult în cultul Bisericii), deşi adesea într-o formă profetică umbrită simbolic, ce are nevoie de o hermeneutică înaltă şi subtilă (fapt ce o face şi mai agreabilă hermeneuticii teologice ortodoxe), iar psalmul 103 este o deuterogeneză, o relatare a primelor şase zile ale creaţiei, într-o altă formulă decât cea din primul capitol al Facerii.

Critica literară a remarcat pe drept cuvânt poezia acestui psalm, deşi, cu toată amprenta personală imprimată de Dosoftei, ea este în esenţă scripturală. Dosoftei nu face decât să-i extrapoleze semnificaţiile şi să-i aplice o haină lingvistică românească inedită – ceea ce nu-i scade câtuşi de puţin din virtuţile de poet.

Se observă ordinea în care sunt create faptele/făpturile: cerul şi pământul (cf. Fac. 1, 1), prin care Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi Sfinţi Părinţi înţeleg: lumea nevăzută şi lumea materială.

Dumnezeu este Creatorul şi Soarele amândurora, Cel ce Se îmbracă ca soarele-n zî senină şi care are nuorii scară, adică slava dumnezeiască, harul sau energiile Sale necreate, pe care o pot sesiza duhovniceşte oamenii sfinţi, când vei să pogori în ţară, când Se revelează lor: pe Sinai (Sfântului Moise – în timp ce poporul privea temător de departe), pe Carmel (Sfântului Ilie), pe Ermon şi Tabor (Sfinţilor Apostoli), sau, aparte şi individual, unei persoane anume, care vede numai cu ochii inimii, nedetectat de cei din jur.

Versurile acestea reproduc o altă hermeneutică patristică la scara lui Iacov (mai frecvent se consideră însă că o reprezintă simbolic pe Maica Domnului), adică scara pe care a văzut-o Sfântul Patriarh Iacov în vis extatic, care unea cerul cu pământul şi pe care urcau şi se pogorau îngerii Domnului (Fac. 28, 12: Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea).

Domnul are îngerii drept cai… iuţ ca vântul… şi ca gândul (nu e o expresie populară, de basm, părerea mea este că Dosoftei e creatorul, sursa primară, nu imaginaţia populară), şi pedestrime [de îngeri] ca focul…, strălucind cu totul, zeloşi să-I împlinească Lui cuvântul, porunca (de mărg unde Ţi-i cuvântul). Aceştia sunt cerul.

Imaginile nu sunt doar poetice. Norii slavei lui Dumnezeu sunt trăsura sau caleaşca Lui, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime. Unde sunt nori în Scriptură, însoţind manifestarea unei revelaţii – susţine interpretarea hrisostomică evocată –, acolo e şi slava negrăită a lui Dumnezeu, lumina Sa dumnezeiască. Niciodată norii nu stau în preajma îngerilor. Ei sunt un element definitoriu, extatic în Scriptură, care indică prezenţa lui Dumnezeu însuşi: pre denainte-Ţ nuorii fac cale (Ps. 17, 33).

Aidoma vorbeşte şi în omiliile la Matei, comentând Schimbarea la faţă, când se întreabă de ce se aude glasul Tatălui din nor:

„Aşa Se arată totdeauna Dumnezeu! Nor şi negură împrejurul Lui [Ps. 96, 2]; şi: Şade pe nor uşor [Is. 19, 1]; şi iarăşi: Cel ce a pus norii suirea Lui [Ps. 103, 4]; şi: Nor L-a luat de la ochii lor [Fapt. 1, 9]; şi: Ca Fiu al omului, venind pe nori [Dan. 7, 13]. Glasul a venit din nor ca să creadă apostolii că glasul vine de la Dumnezeu. Şi norul era luminos”[10].

Norii luminoşi sunt întunericul supraluminos [11] (Sfântul Dionisie Areopagitul) al slavei eterne a Preasfintei Treimi, lumină ce scripeşte… cu negură groasă de grea strălucoare (Ps. 17, 27-28).

„Întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu (cf. I Tim. 6, 16)”[12].

De aceea, Dosoftei o numeşte scară (urmărind cel mai probabil o altă interpretare patristică, ce nu mi-e cunoscută în mod deosebit), adică scara pogorârii lui Dumnezeu la om, atât înainte cât şi după Întruparea Cuvântului, revelaţia Sa ca Lumină negrăită, pentru că Fiinţa lui Dumnezeu rămâne în veci necunoscută, nu numai oamenilor, dar şi îngerilor, dar putem cunoaşte (ba chiar suntem obligaţi, conform teologiei ortodoxe, să cunoaştem) faţa Sa, lumina/harul/energiile Sale necreate şi veşnice.

Cunoaşterea aceasta este echivalentă cu sfinţirea şi îndumnezeirea umanului şi pe ea o promovează toată literatura română medievală, de la Neagoe Basarab la Varlaam şi Antim, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino şi Nicolae Milescu-Spătarul (ultimul scrie şi un scurt tratat dogmatic, adresat catolicilor, despre Steaua Răsăritului luminând peste Occident Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens).

Nu trebuie să ne mire prezenţa mirenilor (laici) în această enumerare:

„Grigorie Palama a oferit descrierea ideală a trei variante de isihasm ca adevărata filosofie a Vieţii creştinilor: un isihasm anahoretic pentru pustnici (Lauda Cuviosului Petru Athonitul din 1332-1333), un isihasm pentru monahii şi monahiile din mănăstiri, urban chiar (Epistola-tratat către monahia Xeni din 1345-1346) şi un isihasm laic pentru intelectuali (Epistola-tratat către Ioan şi Teodor filozofii tot din intervalul 1345-1346)”[13].

Dialogul Dumnezeirii cu umanitatea foloseşte şi o altă scară, căci îngerii sunt caii şi pedestrimea Lui – cu un alt termen, biblic, oştirea sau taberele Lui (Fac. 32, 1-2). Biblia de la 1688 face o precizare în plus, individualizându-i ca arhangheli. În mod cert, Dosoftei nu se inspira din folclor.

Antim Ivireanul îi numeşte care şi căruţe, desemnându-i pe îngeri ca un alt vehicul, creat – în afară de slava Sa necreată şi veşnică – al deplasării lui Dumnezeu spre oameni, îngerii fiind mărturia slavei Lui copleşitoare, însoţitorii şi escorta Lui împărătească, dar şi intermediari între Dumnezeu şi om: de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului”[14].

În psalmul indicat şi de Antim, vedem că Dosoftei păstrează aceeaşi retorică teologică în denumirea activităţii îngerilor (ca şi în cazul altor precizări de acest gen): Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul / Ai heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul (Ps. 17, 29-30).

Asemenea zice şi Varlaam:

Dumnedzău, cela ce nice început, nice svărşit n’are, carele iaste mai denainte decăt toţi vecii, îmbrăcat cu lumină neatinsâ [neapropiată – I Tim. 6, 16] şi cu slavâ negrâitâ, câruia nu-I trebuia nice ceriu, nice pămănt, nice altă lume ca sâ-L proslâveascâ, câ acestea toate le ave întru sine, şi era mârit şi slâvit deusebi de toatâ lumea, iarâ pentru mare mila Sa vru să-ş arate slava Sa lumiei, [slava] carea o ave mainte încă de ce nu era lumea, pentr’aceea întăiu fâcu îngerii [15].

Mai aproape, oarecum, de gândirea ortodoxă (ca şi de Dumitru Stăniloae şi chiar vorbitor puţin de limbă română), un teolog protestant existenţialist, Jürgen Moltmann – deşi, pe traiect catolico-reformat, confundă fiinţa cu energia/lucrările lui Dumnezeu – afirmă că din veşnicie

„Dumnezeu se hotărăşte să-şi descopere propria slavă. […] În primul rând, Dumnezeu se hotărăşte pentru Împărăţie şi mai apoi pentru creaţie. De aceea fundamentează împărăţia creaţiei, creaţia fiind promisiunea reală a împărăţiei”[16].

Eroarea lui, din punct de vedere ortodox, este de a considera că „în slava Sa se descoperă propria-i viaţă şi fiinţă, veşnice”[17]: în slava Sa se descoperă viaţa lui Dumnezeu dar nu fiinţa lui Dumnezeu. Fiinţa lui Dumnezeu rămâne pururea incomprehensibilă îngerilor şi oamenilor.

Dacă cerul e plin de slava lui Dumnezeu şi este populat de puterile îngereşti, la începutul lumii, pământul este mai întâi acoperit de ape, adică are prăpastea de-mbrăcăminte – pentru că, după cum am precizat, psalmul 103 urmăreşte ordinea celor şase zile ale creaţiei.

Descoperindu-se apoi pământul de sub ape, la porunca lui Dumnezeu, Şi munţâi, şi dealuri nalte / S-or ivi, şi şesuri late (Ps. 103, 31-32), în locul în care sunt urzite.

Pe lângă poezia cosmică, a naturii sălbatice (cu munţi, ape, râuri, hiare – cerbi, iepuri, lupi care sunt lei în original –, păsări care slobod cântece şi glasuri) există şi o natură domestică (aşa cum sunt şi hiare sălbatice şi dobitoace domestice – o precizare anticipativă împotriva teoriei evoluţioniste) înţeleasă ca utilitară, utilă omului, care este şi ea demnă de remarcat:

Tu dai fânului să crească,

Dobitoacelor să pască,

Şi creşti pajiştea cea moale,

De scoate grâul din foale,

De-ş culeg oamenii hrană

Să le hie şi pre iarnă.

Că scot pita cu sudoare

Să mănânce la răcoare,

Din pământ agonisită

Pre porunca Ta cea svântă.

Şi le-ai dat vinul să-ş facă

Veselie, să le placă.

Cu oloi [18] să-ş netezască

Faţa şi să să-ncrăvască

Cu pâinea cea de mâncare,

Să să facă omul tare.

(Ps. 103, 55-70)

Secvenţe asemănătoare ca înţeles descoperim şi în alţi psalmi:

Demineaţă când ieş[i], Tu dai rază,

Şi de Tine cina să-mfrâmşază.

De Tine pământul să adapă,

Şi de bişug nime nu să scapă.

Că părăul Tău, Dumnezău, varsă,

De saţâu gătind tuturor masă.

Brazdele pământului le-mbată,

Să rodească secere bogată.

În ploi bune, vesele să crească

Vipturile [roadele] şi să să mulţască.

Anul cu cunună l-năroceşte

Şi cu de tot bine l-îndulceşte,

Câmpii de grăsâme să să împle

Şi pustia grasă să să tâmple.

În frâmseţe, dealurile nalte

Bucurie le-a-ncinge să salte.

Să-nvăscură oile, mieorii,

Şi s-or veseli secerătorii

De zăpodii ce vor unda grâne,

Şi toţ vor cânta sătui de pâine.

(Ps. 64, 25-44)

Omul este în centrul acestui univers şi în atenţia primordială/ aurorală a lui Dumnezeu, care creează lumea pentru el şi cu raza Sa îl priveghează încă de demineaţă. Centralitatea omului în cosmos sau această postură de stăpân al lumii, în care omul este dechis continuu spre Dumnezeu și în relație cu El, descoperă aici ca o rânduială divină, o stare de fapt, stabilită de Dumnezeu la originile lumii.

Ne întoarcem la poezia cosmică, pentru că ea va prilejui pagini de literatură remarcabilă, atât în perioada medievală, cât şi în cea modernă.

Omul, pe care l-am văzut puţin mai devreme ca lucrător al pământului şi beneficiar al roadelor lui, este şi un contemplativ. Ţăran sau păstor, îndeletnicindu-se să secere sau ocupându-se cu oile şi mieorii, el este chemat să fie şi un teolog şi literat filosof, care să citească biblia cosmică. Nu trebuie să aştepte epoca modernă ca să devină contemplativ. Ilie Moromete are predecesori.

În orice epocă, la orice vârstă, a omului sau a istoriei, adevărul îi este accesibil – precizare pe care o vom afla şi în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, pentru care şi pruncii sub ţâţele maică-sa sugători sunt în stare să judece şi să înţeleagă crearea lumii ex nihilo de către Dumnezeu.

Universul este luminiscent (Manuela Tănăsescu zice radios) şi reflectă frumuseţea şi desăvârşirea dumnezeiască, având o raţiune cosmică sădită în el, care dialoghează cu omul, îi povesteşte acestuia (termenul aparţine Scripturii), îi narează despre Creatorul lui:

Cerurile spun [19] fără-ncetare

De slava Ta, Doamne, de cea mare,

Şi facerea mânuloru-Ţ svinte

Tăria dă-n toţ vestea-nainte.

Zî din zî voroava izbucneşte,

Şi noaptea din nopate gând vesteşte,

Cât nu este graiuri să s-ascunză,

Sau cuvinte să nu să răspunză.

(Ps. 18, 1-8)

Cosmosul acesta e o Sheherezadă în stare să povestească o mie şi una de nopţi numai despre minunile lui Dumnezeu. E o povestire sau o naraţiune originară, care imprimă literaturii caracter animator, vivificator, un rol dia-logic, logosific. Literatura cosmică o anticipează pe cea umană, e anterioară lui Ghilgameş, povestirilor din Halima şi întregii literaturi a lumii.

Aici nu se mai pune problema de anterioritatea sau posterioritatea Bibliei sau a concepţiilor iudeo-creştine faţă de alte epopei sau filosofii antice, pentru că există o carte a cărţilor cosmică pe care tradiţia bizantină şi ortodoxă o are pururea în vedere, sub aspect dogmatic, dar pe care catolicismul şi protestantismul, instituind raţiunea scolastică (reprodusă ulterior și în filosofie prin argumentul rațiunii suficiente, al lui Leibniz) şi, respectiv, centralitatea Bibliei scrise, au exclus-o din teologia lor.

Reflexul stilistic e o rază a teologiei dogmatice, pentru scriitorii noştri medievali, ierarhi sau cărturari mireni. Vom avea prilejul să observăm această îmbinare dintre teologie şi poezie cu prisosinţă şi în capitolele care vor urma.

Literatura şi poezia umană sunt secundare, în planul naşterii (cosmosul precedă omul) sau ca act cultural, dar sunt la fel de primordiale în percepţia şi reflectivitatea sa interioară (de aceea Eminescu şi mulţi dintre scriitorii noştri se întorc la copilărie ca la o vârstă a simţirii harului şi a convorbirii tainice cu el). Poezia şi povestirea cosmică au primordialitate, în ordine temporală, iar omul este condeiul harului şi narator reflector al aceleiaşi frumuseţi pe care o narează şi oglinda cosmică.

Eminescu va reproduce magnific această percepţie străveche vizionară (care n-are nimic de-a face cu platonismul sau neoplatonismul, este chiar antagonică în raport cu aceste teologii/filosofii), în poemul O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! :

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

Omul, posesor al unei duble naturi, materiale şi spirituale, este creat după chipul Său, mai presus decât lumea întreagă (puţân nu de-atocma cu îngeri în slavă – Ps. 8, 17), pentru că universul iraţional (logos alogos, cum îl numeşte Origen) nu are conştiinţă ca să perceapă această asemănare, însă omul da.


[1] Urmărim textele reproduse în: Dosoftei, Opere 1 (versuri), ed. critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978.

[2] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române (partea întâi), Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2009, p. 348.

[3] Idem, p. 343.

[4] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 192.

[5] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa, ediţie îngrijită de Dumitru Irimia, cuvânt înainte Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 161.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, col. PSB, vol. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 15.

[7] Idem, p. 545 ş. u.

[8] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, p. 53.

[9] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, 1914, p. 24.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, op. cit., p. 651.

[11] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediţie îngrijită de Constanţa Costea, Ed. Paidea, Bucureşti, 1996, p. 248 (cap. II din Despre Teologia Mistică).

[12] Idem, p. 258 (Epistola V, Către Dorotei liturgul (diaconul)).

[13] Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie  Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 198.

[14] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 105-106.

[15] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 377.

[16] Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie. O perspectivă ecologică asupra creaţiei, editori: Pr. Emil Jurcan şi Pr. Jan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 105.

[17] Ibidem.

[18] Arhaism pentru ulei, dar pe care Eminescu îl păstrează în textele sale.

[19] În Biblia ed. Bartolomeu Anania, 2001, este: cerurile povestesc slava lui Dumnezeu.

***

Mărturii vechi despre protobiblia cosmică:

Aici

Dorin Streinu, Caietul atenției (însemnări și studii de caz) [5]

4 februarie 1999. Stai în scaunul unui tren care merge greoi, dar merge… Ai un loc în plus în tren, un loc în lume, un loc stingher. Inviți o persoană să stea lângă tine. E sensibilă. Ia loc încet, la modul delicat.

Ce ne facem cu excesul de sensibilitate?!

Ia loc…și se face că doarme…Persoana e trează însă…Ce te face să fii treaz…într-o lume somnambulă?!

Citesc o carte iar ea este atentă la ceea ce citesc…Deci nu…doarme!

Acum, când scriu, ea, persoana de lângă mine, e atentă la modul în care scriu. Vrea să știe ce scriu? Nu o să-i arăt însă! Secretul e pentru mai târziu. Pentru acum e numai aparența, numai ceea ce se pare că fac…

Uneori mă îndrăgostesc subit de cumințenia oamenilor, cea din anumite momente ale lor…însă îmi țin sângele rece…pentru că uită repede această stare plină de candoare: cumințenia. Însă nu groșii la inimă moștenesc lumea, ci cei cuminți la inimă, cei delicați, cei curați la inimă.

*

O femeie căsătorită care ezită…la ce se gândește în primul rând?

*

Pleacă și începe o altă experiență. Pentru că viața nu poate să stea pe loc, e trepidantă. Uneori telefoanele te îmblânzesc și îți fac bine.

*

Povestea bărbatului care mănâncă un măr. Cap rotund, ochi căprui, fruntea îngustă, păr negru…flămând…Unghii neatente. Neglijent la detalii.

*

Însemnările febrile și cele mai fericite se termină cândva. Începe marea durere a clarității, adică asceza dură și neprihănită, căreia prea puțini îi fac față.

*

Una e să scrii literatură ca profesie și alta e să te explorezi din punct de vedere literar. Eu mă explorez…Nu scriu cu bucuria celui care vrea să ia ochii cu scrisul. Eu scriu ca să mă aflu…și nu ca să epatez!

*

Din țipetele copiilor se naște înțelepciunea acestei lumi.

*

5 februarie 1999. Eu: în palton negru și cu fular roșu…în fața mea două țigănci cu fuste înflorate. Câte două ghiuluri pe mână și un ambitus verbal căpiant. Oare poți să scoți prostia din tine…precum îți sufli nasul?!

*

Cât e realitate și cât mit în frustrarea sexuală? Cum însă să te frustreze ceva…care îți place?

Mă enervează să teoretizez asta, să bat apa în piuă, dar cred că trebuie să explicitez, prin intermediul unui personaj (evident: femeie), diferența dintre dorință și nevoie. Una e să dorești o relație sexuală (lucru firesc) și alta e să ai nevoie (când sexualitatea pare a fi un stigmat, o catastrofă).

Însă nevoia asta exacerbată, inclusă în paradigma frustrării, a fost gogonată rău de tot de Freud.

*

Ea nu mai avu ce să spună. Lăsă hainele jos…și fugi peste câmp. Întâlni pe cele două țigănci care mâncau praz, lângă râu, iar cea bătrână își spăla părul în albia râului. Norii grei, plini de presimțiri însă, se vedeau dinspre pădure.

*

Nasuri mici și broboane dubioase.

*

E greu să definești ce înseamnă linie pe un trup viu.

*

Iar el aștepta să miroase soarele…care începea să lumineze perifrastic.

*

7 februarie 1999. Cele mai grave momente de singurătate ale unui om: cele în care își încalcă jurămintele și, în primul rând, își uită Dumnezeul.

*

O liniște…în care țipătul se întoarce înapoi. În care,  fiecare pas, e uvertura unui cutremur interior.

*

Bătrânețea e timpul în care mișcările sunt mai puține decât așteptările.

*

Gustul posesiei. Ce înseamnă să te folosești de oameni, decât plăcerea că sunt ai tăi? Însă ce vigoare, ce concretețe are această posesie utopică?! Nici măcar pe noi nu ne avem…

*

Mica cititoare care citește romane erotice. Se masturbează însă ideologic. Ea crede că are nevoie de o accentuare a plăcerii…când plăcerea e tocmai refuzul de a fi liniștit.

*

O mistuie dorul. O arde lipsa ei de neîncredere în sine. Ce e mai ușor să faci: să îți urmezi iubirea…sau să ți-o înăbuși?

*

Chiar dacă un personaj e 80 la sută ficțiune, ficțiunea de acolo e o ficțiune reală. E chintesența multor ore de reflecție asupra cum să scriem caracterul unui personaj. Îi împrumutăm din caracterul nostru (ne dăm seama după) enorm de mult.

*

19 februarie 1999. Crede că trebuie să înceapă o altă parte a vieții lui și nu știe cum să procedeze. Îi e teamă dar are și curajul noului care îl mistuie. E avid după surpriza zilei de mâine.

Numai că, pe fiecare zi, nu îți continui viața, ci o iei de la capăt.

Pe fiecare zi înțelegi că nu ai făcut nimic cu viața ta, dar, că astăzi sau, poate, mâine, vei face acel lucru esențial, unicul, care ți-ar da bucuria vieții depline.

*

26 februarie 1999. Fericită este naivitatea supremă, care nu mai știe care e răul și dacă el trebuie făcut sau nu! Îl privești pe acest om umil și îți dai seama că nu-l interesează noul, pentru că el are noul lui, care e, totodată, cel mai mare vechi.

E al lumii mele și el, dar nu îi aparține, pentru că el privește în urmă, spre lumea care, cândva, i-a aparținut.

Așa mă voi simți și eu peste ceva timp. Voi fi străin în lumea pe care, cândva, am știut-o și am iubit-o foarte mult.

Bucuria comuniunii (vol. 8)

[item image]

Read Online
(13.6 M)PDF
EPUB
Kindle
Daisy
(638.2 K)Full Text
(6.0 M)DjVu

All Files: HTTP

***

Volumul de față are 382 de pagini în format integral, e compus din 93 de articole personale și conține 1027 de note de subsol.

Articolele prezente aici au fost editate la nivel online de către noi în perioada 27 august 2007-3 august 2008.

*

Cuprins

1. De ce Dragoş Bucurenci nu este un omprofund? Pentru că aşa gândeşte el…(2-5)

2. Prea multe frici şi prea puţină linişte (6-8)

3. Intoxicarea prin abjecţie sau cum arată „dreptul omului” cu ură nedemocrată la vedere (9-15)

4. V-am spus: avem şi cititori cultivaţi/bădărani…(16-21)

5. Te cunosc după blogroll, frate…[vorba unuia] (22-30)

6. Dialogul teologic între teologi trebuie să fie onest ca să fie unul real (31-32)

7. Acefali sentimentali (33-39)

8. Suntem un perpetuu dialog amânat? (40-43)

9. Reflexe rapide… (44)

10. Bunul simţ al ratingului şi despre…decenţă (45-47)

11. Despre mireasa cu barbă, discriminare şi …muncă subliminală (48-51)

12. Una dintre cele mai penibile întâmplări din viaţa mea de blogger (52-57)

13. „Fenomenul bastrix” este ubicuu în Tradiţia ortodoxă (58-62)

14. Când râvna…îţi rupe somnu-n două (63-67)

15. Despre „prietenii” ortodocşi care nu mă citesc [sic!] pentru că…nu sunt extremist (68-78)

16. Să dormiţi liniştit, Părinte Petru Pruteanu! (79-80)

17. Despre un nou început şi…experienţa morţilor succesive (81-84)

18. Câteva consideraţii la finalul „Colocviului internaţional al comentariului decent”[15 sept.-15 oct. 2007] (85-87)

19. Reflexe ateologice condiţionate în exprimările publice ale domnului coleg Mihail Neamţu (88-93)

20. Despre singurul milionar român…care lasă banii să curgă pe răni (94-97)

21. Cyborg Reloaded sau schimbăm pe CMD cu CL (98-102)

22. Senzaţional!!! Discuţii secrete…online (103-107)

23. Aici sunt „editorii realităţii”…Ai, lasă-mă?!…(108-112)

24. What Is the Roll Out In Top 100 Ro In WordPress? (113-115)

25. Poziţia noastră personală faţă de neo-conferenţiarii ortodocşi din generaţia tânără (116-120)

26. Diferenţa dintre a închiria o Biserică şi…a apostazia de la credinţa ortodoxă (121-122)

27. Pastorul baptist Ted Doru Pope: singurul pastor baptist online care priveşte lucrurile cu diferenţă (123-125)

28. Stâlpul femeii (126-128)

29. Experimentul Ciao: un experiment care se lipeşte pe pielea orişicui! (129-133)

30. Cum de ajungi ortodoxextremist şi nu îţi place să fii ortodoxînduhovnicit? (134-137)

31. Meserii ingrate: o marcă Silviu Prigoană care ne place! (138-139)

32. Drd. Danion Vasile: unul dintre promotorii manelismului teologic în România [studiu de caz] (140-147)

33. Profilul religios al blogărilor din wp 100 şi alte…reflecţii (148-152)

34.  Recomandare specială: vă invităm spre un loc unde mă puteţi înjura academic la nivel online! (153-163)

35. Ortodocşii online s-au împotmolit acolo…unde se împotmoliseră şi baptiştii online (164-165)

36. Ce mi-a urat…tractoristu’ (166)

37. Despre sintagma: „mântuirea neamului” (167-170)

38. De ce catedrala va fi mare? De ce avem nevoie de Biserici mari? De ce avem nevoie de instituţii şi monumente reprezentative? (171-173)

39. De ce aţi pus fotografii…de la Arcul de Triumf? (174)

40. Care proiect e megaloman şi nefolositor de suflet: Catedrala mântuirii neamului sau Cea mai mare caricatură de brad din lume la care s-au înghesuit aseară bucureştenii? (175)

41. Destinul fotografiilor şi copyrightul superfluu (176-177)

42. De ce primim, cel mai adesea, comentarii stupide, bădărane sau frivole…pe „Teologie pentru azi”? Şi de ce suntem duri în limbaj cu cei care ne înjură fără premeditare? (178-180)

43. Dacă eu îi spun: „Cruceru” şi el îmi zice mie: „Bastrix”…ce denotă asta? (181)

44. Pastorul Cruceru: omul care nu ne dezamăgeşte niciodată (182-186)

45. La un an de „Teologie pentru azi”: despre experienţă şi viitor (187-190)

46. Apologeţii online ai Ortodoxiei [un folder de urmărit!] (191)

47. Cea mai neindicată antireclamă ortodoxă pe care am văzut-o! (192-194)

48. Indicaţie de carte de la…pastorul Cruceru. Vă mulţumim pentru schimbarea de ton! (195)

49. Un concert de colinde prea dorit…şi prea puţine locuri (196-197)

50. Avantajele şi dezvantajele onlineului pentru un teolog ortodox (198-201)

51. De ce nu a devenit părintele Dorin…pastor baptist? (202)

52. Ce nu au vrut să înţeleagă doctorii eterodocşi care şi-au făcut teza pe subiectul: Dumitru Stăniloae? (203)

53. Care e diferenţa între o teză ştiinţifică de teologie şi o teză duhovnicesco-ştiinţifică de teologie? (204)

54. Ce înseamnă a face exegeză la un text scriptural sau patristic? (205)

55. De ce nu e bine să faci cărţi şi articole teologice repezite, visând la alte interese sau dându-te de arhicunoscător când nu e cazul? (206)

56. De ce nu tot ce zboară…se mănâncă? (207)

57. Nu-mi plac emoticoanele! (208)

58. Observaţii de iarnă (209-211)

59. Ne consumăm, consumăm, ne isterizăm şi devenim insensibili (212-215)

60. Fotograf din mers [5] (216-219)

61. Finalizând gânduri (220-222)

62. Nu mai sunt lector…sunt profesor, dar scriu la fel de…„bine” (223-226)

63. Pentru lupii moralişti ai WordPressului (227-228)

64. După un an de zile, şi-a dat drumul (229-230)

65. Responsabilitatea socială e o îndatorire ce trebuie văzută în acelaşi timp intensiv şi extensiv (231-232)

66. Mediul deschis, Kosovo, gardul şi piaţa ideilor (233- 237)

67. Consens pentru Serbia, cărţile mici, gripa şi preţurile mari (238-240)

68. Râsul culturii generale (241-244)

69. Muzeele unei postmodernităţi capricioase, teribiliste şi obscene (245-247)

70. Mircea Badea, ne discriminezi şi o să-ţi pară rău!… (248-249)

71. Primăvară de google, excelență vs. amatorism, constatări (250-252)

72. Șah la NATO (253-255)

73. Peștera Universității (256)

74. Divertismentul nu elimină monotonia şi despre nuanţe (257-260)

75. Se descurcă… (261-265)

76. Viața…din ciment (266)

77. Trebuie să te atragă diversitatea! (267-271)

78. Noi te iubim, căţelul nimănui! şi despre psihologia atenţiei (272-277)

79. Oamenii vor să discutaţi cu ei…soluţiile! (278-279)

80. Gravitatea faptului banal vs conţinut mediatic supraspecializat (280-288)

81. Afişul unei mentalităţi (289-297)

82. Profesoara din…mintea părinţilor (298-300)

83. Să nu te miri dacă te plac! Mă bucur să aleg de la fiecare lucrurile trăite prin toţi porii (301-307)

84. Despre sclipiciul reinventării elitelor şi evidenţa lor publică (308-315)

85. Vrei să te blaghezi?! Opreşte-te la Oprescu…(316-319)

86. A învins caracterul şi tenacitatea omului Sorin Oprescu (320-324)

87. Memoria imaginilor (325-326)

88. Despre specializare şi sfinţenie cu Dr. Cristian Bădiliţă (327-333)

89. Cu justiţia stăm bine…numai la capitolul iertare suntem deficitari (334-349)

90. Despre cum poţi să ratezi…întrebările (350-353)

91. Cum te mai confundă lumea! (354-358)

92. Dacă vrei să vezi că se poate…încearcă să faci! (359-366)

93. Leviţii au dispărut de vreo 2000 de ani…însă a mai rămas totuşi unul şi acela e român (367-376)

Gândește ca primăvara!

Își bea ceaiul și vrea să se simtă proaspăt, plin de viață…Poate înlocui însă un ceai…mersul afară? Poate aduce natura în trupul nostru?

Între iluzie…și singurătate.

Cu toată noutatea primăverii…ce faci dacă ești trist, dacă ești plecat în lumea ta și nu vrei să comunici cu frumusețea de afară?

O soluție pentru postmodernul plecat în lumea lui: privește cât de frumoasă și de plină de sensibilitate e lumea din jurul tău!

Mirosuri, relevanță, talpa istoriei pe grumazul tău

Am prăjit peștele în mălai, m-am  ferit de stropii de ulei încins (care lasă urme de neșters, dacă nu ești…foarte atent), mă dur ochii și picioarele (ore întregi de muncă intensă) de la corectura ultimei cărți, care va fi văzută de ochii onlineului în curând, mi-am mirosit mâinile de multe ori și tot la fel de mult mi le-am și spălat, m-am gândit la cât e de relevant tot ceea ce facem noi (relevanță e un cuvânt la modă printre semidocții onlineului) și am simțit talpa istoriei pe grumazul meu la modul asfixiant…

Un șir de gânduri…

Una e să le scriu și alta e să le trăiești.

Întotdeauna esteții sunt cei care își închipuie cum ar fi…Cei care scriu din mijlocul durerii, al morții, al sărăciei, al bolii, al sfârșitului…scriu dramatic.

*

Știți cum miroase…o ceapă împuțită? Grețos…La fel și…o ceapă degerată: nu e bună la ciorbă.

În fața gunoiului îți ții răsuflarea. Nu e însă nicio diferență între gunoiul fizic și cel moral…Sunt tot la fel de relevante/de evidente…

Iar istoria îți bruschează ființa rău de tot…din cauza mirosurilor…de tot felul…

*

Miroase a smirnă.

Miroase a prost.

Miroase a răutate.

Miroase a tristețe.

Cele mai multe cărți sunt triste…pentru că prin ele s-au vindecat autorii lor.

Miroase a sărăcie.

*

De unde tendința aceasta de a pune mai multe subiecte în titlu? Pentru ca să facem așteptările mult mai atractive. Poate că el, titlul, reprezintă incapacitatea cititorului de a lua aminte la lucruri esențiale…și noi îi înșirăm toate lucrurile, care ar fi trebuit să fie esențiale pentru el și nu sunt.

Dar, indiferent de titlu, noi transmitem stări interioare…mai degrabă decât informații. Sau și atunci când informațiile primează, cititorul citește și starea ta de spirit (dacă e în stare) și tocmai aceea îi fixează cuvintele tale în sine.

*

Ce fac când sunt pus în colț, când sunt zdrobit, când mă simt singur, neputincios, urgisit de toți?

Aștept. Așteptând am așteptat pe Domnul și mi-a fost mie spre mântuire.

Pentru că El va vorbi și nu va tăcea și va rușina pe vrăjmașii mei, El, Dumnezeul iubirii mele. Și credința se regenerează, crește, devine tot mai puternică, mai înaltă, mai-de-necuprins, pe măsură ce credem că suntem slabi în credință, că suntem singuri, că ne e greu

*

Sfântul Dosoftei al Moldovei folosește, în titlul psalmului al 50-lea, pentru a spune că a rămas însărcinată/gravidă femeia lui Urie pe: a rămas îngrecată. O întreb pe doamna preoteasă:

– Crezi că are de-a face cu etimologia cuvântului grec?

– Nu!…Cred, mai degrabă, că e vorba de a rămas îngreuiată, grea

Viața e grea…după ce te naști greu, cu greutate. După ce iei în greutate. Și când iei în greutate…și când credeai că stăpânești lumea, în groapă te sălășluiești, unde sunt la fel și bogatul și săracul…

*

Cât de expresivă e o viață nerelevantă, neevidentă? Pentru cine trebuie să fii și să scrii relevant?

*

Dacă vorbim despre talpa/cizma istoriei…ne reprezentăm istoria ca pe un colos, ca pe un uriaș?