Mormintele care nu ne plac

E vorba, desigur, despre oamenii care nu ne plac nici măcar după moarte. Și cum mormântul tace…și tu ești viu…ți se pare că a te război cu mormintele…ca și cu oamenii e o chestiune…de demnitate…când ea e una subumană.

Nu pot să accept…pe cei care nu știu să accepte diversitatea, fie ea chiar incomodă.

Pentru că nu pot să-i suport, decât cu inimă îndurerată, pe cei care sunt mârșavi la inimă…

Nu suntem toți la fel iar, după moarte, a devasta mormântul cuiva (dictator, eretic, extremist, dușman al nostru etc.) nu înseamnă a arăta că ai inimă ci, dimpotrivă: că nu înțelegi că și tu vei avea un mormânt, care poate fi devastat oricând, de vreun sonat…și, dacă mai ești și ortodox, nu înțelegi că Dumnezeu l-a acceptat pe cel pe care tu nu îl suporți…chiar dacă acela s-a războit cu El pas cu pas…

Nu învățăm nimic, așadar, din tăcerea mormântului și din răbdarea lui Dumnezeu, când nu acceptăm existența unui om…nici măcar după moartea lui.

Cătălin Striblea ne aduce în față problema raportării la mormântul unui extremist, în cazul lui, a tatălui lui Zelea Codreanu. Articolul  (vă rog să îl citiți!) și fila video (integrată mai jos) pe care le-a creat la mormântul acestuia sunt foarte interesante…și el ne pune în fața faptului de a ne întreba despre etichetele mai mult sau mai puțin oficiale, care devin locuri comune ale istoriei.

Însă reala problemă e aceasta: nu mormintele sunt de vină sau trupurile care zac în ele, ci noi, cei care nu știm să iertăm și să ne asumăm istoria în mod realist.

Nu poți schimba istoria fărâmând mormântul celui care, la rândul lui, a făcut nespus de multe rele! Chiar dacă îl fărâmi…tu, cel care faci asta, suferi, tu te înnegrești…și nu celălalt, cel vizat de tine!

Istoria se îndreaptă prin neasimilarea răului ei și prin rugăciunea și durerea pentru ororile trecutului.