În a sa Istorie a poeziei românești, Mircea Scarlat face, în prolog, mai multe precizări, dintre care cel puțin două mi s-au părut esențiale. Ele pot fi ușor nereperate într-o lectură grăbită, dar cred că de aceste confesiuni (și de oricare de acest fel) trebuie să fie conștient și să țină seama atât criticul, cât și știința criticii viitoare (dacă mai are viitor și dacă nu ne facem toți tinichigii). Sunt la fel de importante ca și cunoașterea ingredientelor dintr-o mâncare, dacă vrei să știi ce mănânci.

Prima este aceea că:

„La baza Istoriei acesteia stă tentația înnăscută a autorului spre călătorii, spre explorări. Neavând ocazia, până la 29 de ani, să străbat întinse spații geografice, m-am aventurat cu voluptate în spații fictive și în trecutul literaturii. […] investigarea sistematică a devenirii poeziei românești mi-a oferit plăceri și surprize comparabile cu cele pe care le-aș fi putut găsi într-o lungă călătorie” (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, Ed. Minerva, București, 1982, p. 11).

A doua precizare pe care eu o socotesc fundamentală este aceea că Mircea Scarlat a fost „atras în primul rând de literatura care se naște sub ochii noștri” (era oarecum normal, având în vedere vârsta tânără a autorului care, de altfel, a murit la 36 de ani), scriind o istorie a poeziei pentru că, pe cea contemporană „n-o pot aborda ca entitate independentă” (idem, p. 16).

Eu nu iau aceste confesiuni drept comparații metaforice, ci ca pe niște imagini născute dintr-o nevoie vitală de explicație – ca și pe cele care stabilesc că un istoric literar trebuie dublat/triplat de un cartograf și un geolog (idem, p. 13).

Metaforele acestea din zona expedițiilor și a explorărilor geografice au pentru interiorul meu spiritual o rezonanță aparte, pentru că, intenționat sau nu, ele aparțin unei concepții asupra cunoașterii manifestată în spațiul distanțelor concrete, care i-a propulsat pe alte meridiane pe Magellan și Cristofor Columb. Nu știu însă dacă criticul literar român trebuie să fie Cristofor Columb.

Apreciind onestitatea autorului, nu-i pot refuza, în niciun caz, opțiunea critică. Optica sa, ca lector și critic,  care își asumă rigorile meseriei, este o chestiune de alegere privată, de care, repet, cititorul și istoria ulterioară a criticii trebuie doar să fie conștienți.

Nu pot însă să nu remarc (și cred că am și eu dreptul acesta) că perspectiva asupra literaturii și a poeziei ca o aventură alternativă (debușeu în lipsa unor expediții reale), precum și purcederea într-un demers critic extins numai din nevoia de a contextualiza istoric un segment de literatură (și Călinescu și-a scris Istoria pentru a-l pune pe Eminescu în ramă) sunt puncte de vedere limitative care aparțin, totuși, unui parcurs itinerant al criticii înseși. (Cam în același fel își explica și N. Manolescu pasiunea pentru roman, prin – la origini – dragostea pentru poveștile cu aventuri).

Sigur că se pot scrie istorii literare și din această perspectivă. Însă din această poziție critică nu sunt sigură că se pot vedea și înțelege foarte bine cutele de intenție și de mentalitate, ba chiar și de literaturitate ale unor generații precum cele medievale, preromantice și romantice și, într-o anumită măsură, chiar moderne, care nu priveau lucrurile în felul acesta și nu scriau ca să-și umple timpul sau ca să-și exerseze talentul.

Receptarea literaturii ca un substitut, inferior, al călătoriilor, în absența posibilităților de a explora geografic Terra, mi se pare chiar o perspectivă aparținând unei mentalități cu totul străină de idealismul dominant, totuși, în literatura și mai ales în poezia românească, privită per ansamblu.

Problema pentru care insist cu această discuție vizează corectitudinea concluziilor. Și îmi aduc aminte instantaneu că, în primele sale studii, despre cronicari și despre Antim Ivireanul, E. Negrici începea prin a acuza privirea retrospectivă care se instalează cu ostentație în retrospecție (precum și criteriul strict estetic, la care a aderat mai târziu fără rest), arogându-și virtuțile viitorimii distanțate.

În fine, subscriu la multe dintre afirmațiile pe care le face Mircea Scarlat în prologul amintit, însă problematica menționată nu poate să nu mă intrige, atâta timp cât eu însămi încerc să mă dumiresc asupra dedesupturilor literare și critice, pe care, de multe ori, unele studii le-au cosmetizat, după voie și necesități.

Recunosc însă, fără rezerve, că Istoria poeziei românești, a lui Mircea Scarlat, este unul dintre cele mai oneste studii critice și poate cea mai onestă istorie literară dintre toate.

Did you like this? Share it: