Ne-am pomenit într-o zi cu un fotograf venit de la Roșiori, care avea un defect pronunțat la un picior și la ochi (fapt pentru care l-am și ținut minte), ca să ne fotografieze.

Doamnele învățătoare au pus steagul României pe zid…și ne-au explicat fiecăruia în parte ce înseamnă să stăm la poză.

Cum fotografia era o ocazie specială pe atunci, care costa mult, bucuria de a fi fotografiat era pe măsură. Adică erai serios, stăteai cuminte, priveai larg, stăteai nemișcat…până ți se spunea că ai fost fotografiat, gata…Era un fel de examen…la care îți țineai răsuflarea.

Cred că aici eram în grupa mijlocie, cel mai probabil.

Peretele, steagul, șapca de grădinar (de la Grădinițăgrădinar), cravata roșie la gât, cămașa în romburi, costumul pe mine: adică costumul standard pe atunci.

Ochii însă îmi vorbesc peste timp…și modul foarte realist și serios în care îmi trăiam copilăria.

Seriozitatea crește în timp…dacă ea a existat în tine din primii ani ai vieții.

Pentru mine fotografiile personale sunt monumente de arheologie personală, cele care te reamintesc sau te explică pentru tine și pentru alții.

Did you like this? Share it: