Un fragment (cel principal) din tabloul Victoriei Iurco (2008): Toamna în parc, în care tăcerea, singurătatea, ploaia te fac melancolic, visător…și, în același timp, te fac să te recenzezi drastic, să te gândești la zădărnicia tuturor lucrurilor…care se termină prin moarte.

Ce rămâne după noi…în clipa morții?

Cum privim toate dinspre …moarte spre viață?

Sub umbrelă…iubita noastră sau fosta iubită…Sau mirajul iubitei…

Necunoscuta e în fundal…pe când ploaia incită la viață și totodată te scufundă în tristețe…

Banca aceasta e ca banca aceea, unde eu m-am sărutat și am spus cuvinte de multă sinceritate iubitei mele sau soției mele?!

Bineînțeles e o bancă simbol…

Și o ploaie care ne amintește de toate ploile…Și un parc care ne amintește de toate parcurile…din viața noastră și de toate femeile iubite sau neiubite de către noi…pentru ca frunzele, galbene…(și cele ale copacilor…cât și cele ale ierbii) să ne pună la picioare trecutul ca trecut, viața ca viață…și prezentul ca…?!

Nu e melancolia…sentimentul acut al neîmplinirii interioare?

Did you like this? Share it: