Gânduri de scriitor

Tabloul de mai sus, pictat de Mantegna, e celebru, din cauza… ereziei pe care o propune/expune: trupul Domnului văzut ca umanitate goală și singură, schingiuită, lipsită de har și despărțită de Dumnezeirea Sa – fapt care nu s-a petrecut nici în scurtul timp al despărțirii sufletului Său de trup, cât a fost în mormânt. Problema pe care o pune este însă spinoasă și care-i preocupă deopotrivă pe filosofi, pe artiști și pe teologii creștini neortodocși: cea a umanității noastre părăsite de Dumnezeu.

***

Sunt sătul să mai scriu fără speranța că mă voi putea vreodată depăși, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva, cât de cât, real despre tine.

De la primele rânduri pe care le așterni pe pagină, în mâna care ține stiloul intră, ca într-o mănușă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părțile ca argintul viu… .

Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă și drama se naște din lupta chinuitoare între speranță și deznădejde, unde credința are un rol, îmi închipui, esențial.

După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceața neagră și solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni.

Uneori sunt plin de fericirea gândului că poate nu există Dumnezeu. Ceea ce în urmă cu câțiva ani mi se părea un paradis sângeros (viața mea de atunci îmi apare într-un „raccourci” verzui, asemenea Cristului lui Mantegna), acum mi se pare un iad eufemizat de uitare, dar nu mai puțin posibil, și deci terifiant.

Am vrut să arunc paginile astea adunate aici atât de fără sens. Dar ce poate face un om care a scris toată viața literatură? Cum poate ieși din arcanele stilului? Cum, cu ce instrumente poți așterne pe-o pagină o mărturie pură, eliberată din carcerele convenției artisitice? Să mă adun și să am curajul să recunosc: în niciun fel. Am știut asta de la început, dar, în viclenia mea de animal încolțit, am ascuns jocul meu, miza mea, pariul meu, de privirile tale. Pentru că, în cele din urmă, am mizat tot pe literatură.

Dar există un loc în lume, unde imposibilul e posibil, și anume în ficțiune… .

Așa îmi închei și eu crucea și giulgiul meu de cuvinte, sub care voi aștepta să revin la viață, ca Lazăr, când voi auzi vocea ta puternică și clară, cititorule. Închei pentru ca lespedea să aibă un epitaf și cercul să se închidă, cu versurile lui Eliot, pe care atât le iubesc:

Dăruiește, Doamne, pacea Israelului
Celui care are optzeci de ani și niciun viitor pe pământ.

Mircea Cărtărescu, Ruletistul

În primul rând, sublinierile din textul autorului îmi aparțin.

În al doilea rând: nu luați rândurile de mai sus drept confesiune, ci drept ceea ce sunt, adică literatură postmodernă, cu  intertextualitatea și metanarațiunea pe care le presupune.

Și totuși, cu toată intertextualitatea de rigoare, ne hazardăm să bănuim că n-ar fi chiar totul chiar numai o convenție artistică, fiindcă, dacă ar fi chiar așa, paginile ar fi dedicate neantului, de la bun început, și de autor, și de cititori, și de critică.

E literatura postmodernă numai intertextualitate și colaj? Dacă mă întrebați pe mine, e într-o foarte mare măsură (și mă refer mai ales la cea românească), dar nu întotdeauna. Și chiar în modul intertext-relaționării…se vede altceva, intenția unui mesaj, construit non-tradițional, dar tot mesaj și… cu aceleași vechi obsesii. Vorba lui Cărtărescu: nu scăpăm de convenția artistică, oricât de moderni, postmoderni și post-post-post-moderni am fi. Eu așa am citit…

Literatura ne transmite drama, și credința autorului e de bun augur în reliefarea ulterioară a valorii operei, pentru că – nu-i așa? – valoarea operei depinde de valoarea sufletului, de mărimea lui, de capacitatea lui de a-și asuma tragedii umane, începând cu propria, de a le topi în sine și de a le reflecta.

Credința autorului naște o literatură de valoare! Sau măcar notațiile autorului, zbuciumându-se, arghezian, pe drumul credinței. Iată o afirmație interesantă (scriitorii postmoderni fac și critică literară, printre rânduri?), pentru vernisajul de idei al postmodernității care desacralizează și obscenizează galopant tot ce apucă.

Miza pe literatură e un reloaded după Noica și Liiceanu, adică după miza pe cultură. Încep să mă plictisesc. Am mai scris o dată despre asta.

Fericirea gândului că poate nu există Dumnezeu. În ce ar consta fericirea? Înseamnă că înainte te-ai gândit că există Dumnezeu și ai fost…nefericit. Cine și de ce e nefericit pentru că există Dumnezeu? Ești nefericit pentru că altcineva există? Umanitar vorbind, n-ai voie. Umanitar vorbind, n-ai voie să fii nefericit pentru că există Dumnezeu. Dar ce te poate face, atunci nefericit, pentru că El există? Oare…o conștiință care doare?

Și mușchiul conștiinței se relaxează și nu te mai doare dacă…nu există Dumnezeu?

Pentru cât timp?

Ce poate face un om care a scris toată viața literatură? Chiar, ce poate face? Literatura e vreun fel de ghips din care nu mai poți să mai ieși?

Dar există un loc în lume, unde imposibilul e posibil, și anume în ficțiune. Ăsta chiar e loc comun, foarte comun. Dacă autorul și-a propus să-l reestetizeze, cred că cel mai bun lucru pe care l-a reușit a fost să demonstreze cât e de fals și de aberant. Însă fraza de mai sus e de pus pe frontispiciul ideologiei literare a secolului XX: mândria secolului.

Prinde literatura ceva din viață sau viața noastră e argint viu care scapă convenției artistice? Dacă te doare atât de mult capul de stil și convenție artistică, atunci viața e argintul viu pe care nu poți să-l prinzi în niciun fel, pentru că scapă intenției neumane de a o introduce în cadre care vor nu să o conserve și să o perpetueze, ci să o ucidă.

Ce caută obsesia religioasă în viața și scrisul unor autori care se declară necredincioși? Dacă eu nu cred în Buddha sau în Mahomed, nu stau să-i pomenesc toată ziua, să-i înjur toată ziua, să-i neg toată ziua, să-i blasfemiez toată ziua.

Ce aveți cu însemnele și cu simbolurile religioase, dacă vă sunt indiferente? Ce are Cărtărescu cu învierea din morți și de ce trebuie să-și conceapă credința în scris sub o formă recognoscibilă religioasă – chiar dacă ar considera-o ca o simplă metaforă mitologică – , dacă nu crede în Dumnezeu?

De fapt, nu ne-a spus nicăieri că nu crede în Dumnezeu, aici n-avem decât un narator oarecare folosit ca paravan confesiv.

Dar totuși, de ce se luptă scriitorii, pe ascuns, în lucrările lor, cu Dumnezeu? De ce se bucură de valoarea literară care e dată de acest zbucium lăuntric autentic, dacă nu mărturisesc public adevărata temă a neliniștii lor, creatoare de opere?

Oare, e mai benefic să te lupți cu Dumnezeu și…să iasă premiul Nobel, sau măcar un premiu al Uniunii Scriitorilor, fără ca să afișezi conflictul tău interior…medieval?

O să te ardă Uniunea Scriitorilor, ca odinioară Inchiziția, dacă mărturisești că…crezi în Dumnezeu…sau măcar că ești tentat?

Doamne ferește!