Tăcerea fluturilor incolori

Omul greu de cap iubește robust: vile mari, mașini mari, câini mari, muci mari…luați cu mâneca de la nas într-un moment de respirație publică. Și cum să nu fii greu de cap, când capul tău șomează dintotdeauna sau a intrat pe linie moartă în mod calificat?

Ca să fii un bun scriitor trebuie să scrii zilnic. A gândi și a fi atent…sunt manifestări interioare de fiecare clipă. Tocmai de aceea nu găsesc prea mulți oameni care gândesc și, implicit, care să fie atenți…Atenția e în somn…sau atenția e împotmolită în griji, în băutură, în euforizante…

Omul fin iubește ceea ce nu se vede mai degrabă decât pietrele, obiectele, banii…Tăcerea banilor e totuna cu conștiința adormită, visândă…Niște bani care tac sunt o conștiință lașă, o conștiință numai pentru ea.

Știați că fluturi incolori nu există? Fluturii sunt ființe perisabile, foarte pestrițe la culoare…în care noi ne regăsim la fix. Ni se pare că trăim mult…doar în aparență. Avem viață de fluturi…

De ce credem, în ultimul timp, mai ales în ceea ce se vede, în ceea ce e palpabil? Pentru că suntem retardați spiritual. Suntem înapoiați din punct de vedere duhovnicesc, unde spiritul primează asupra materiei. Când trupul e mai important decât sufletul, când pentru aparență ne fardăm 5 ore, dar nu ne spovedim niciodată, suntem niște mimi ai vieții, niște morți de vii.

Tăcerile sunt rele atunci când sunt tăceri egoiste.

Gândurile verbalizate sunt rele atunci când ne ascundem sub ele adevăratele intenții, nesperat de abjecte…

Și asta pentru că am înțeles (în mod prost) că nimeni nu își dă seama că suntem șarlatani sau nu ne mai interesează cum ne crede lumea…dacă noi avem stabilitatea firavă a portofelului nostru.

Da, mulți cred numai în portofelul lor!

Nu văd mai presus…de propria lor trecere de la o zi la alta.

De aici monotonia, tristețea, lipsa de chef la locul de muncă, panicile la fiecare pas…

Stabilitatea e numai cea duhovnicească. Fără harul lui Dumnezeu nimic nu e stabil și nu e valoros. Și înțeleg (o, cât de mult!) drama celor care nu au simțit niciodată stabilitatea harului, viața cu Dumnezeu…și care nu au fost niciodată logici, profunzi, abisali în relația lor cu Dumnezeu.

Ne agățăm de lucruri palpabile pentru că nu suntem stăpâni peste patimile noastre, nu suntem împărați duhovnicești peste viața noastră.

De aceea nu avem nimic și ne simțim atât de inutili.

Am observat că oamenii se simt atât de inutili uneori încât nu mai vor să lase niciun semn al trecerii lor prin viață: nici cuvinte, nici fotografii, nici fapte, nimic…Însă această inutilitate interioară e tocmai semnul că nu au trăit niciodată valoric, niciodată la modul profund…ci și-au pus speranțele în iluzii.

Ceea ce e în jurul nostru e trecător…Numai certitudinile interioare și relațiile noastre cu Dumnezeu și cu oamenii sunt netrecătoare, pentru că sunt în abisul ființei noastre. A fugi de oameni și, în același timp, a dori să fii bucuros e un nonsens, pentru că bucuria vine din comuniune și din certitudinile abisale ale credinței ortodoxe, acelea că suntem ființe create de Dumnezeu și că, în comuniune cu Sine și cu oamenii, în Biserica Sa, noi ne îndumnezeim, pregătindu-ne pentru o viață veșnică plină de bucurii dumnezeiești negrăite, care încep să fie trăite încă de acum.

Nu trăim o bucurie la viitor, ci la prezent.

Tocmai de aceea, oamenii duhovnicești nu sunt cu adevărat triști și fără perspectivă, nici atunci când sunt ispitiți și îndurerați în chip și fel, pentru că ei simt, în lăuntrul lor, prezența harului lui Dumnezeu, care îi întărește pas cu pas.

De aceea, tristețea și lipsa de sens pe care o vedem la tot pasul nu vine dintr-o viață ortodoxă autentică, ci din lipsa ei. Pentru că ortodocșii adevărați sunt împliniți în viața lor, chiar dacă au lipsuri materiale cu duiumul și chiar dacă nu au prea multă cultură sau știință de carte.

Bucuria noastră e bucuria lui Dumnezeu, pe care El o revarsă în noi. Și această bucurie dumnezeiască reprezintă bucuria pe care persoanele noastre o emană în societate, oriunde: o bucurie harică, mai presus de lume și nu una telurică.

Din acest motiv, ceea ce nu se vede din mine e mai important decât ceea ce se vede. Și pe fiecare zi eu scot din lăuntrul meu stabilitatea, bogăția de har, liniștea și erudiția strânse cu Dumnezeu. Și ca mine fac toți cei care trăim împreună cu Dumnezeu și cu oamenii în același timp, bucurându-ne împreună cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și astfel cum mă judeci, dacă nu mă vezi în cele din lăuntru ale mele?

Care e lăuntrul tău, al celui care judeci sau râzi degeaba?

Din acest motiv, oricum am mima bucuria, pacea, integritatea interioară, morala…această scenetă nu ne ajută deloc.

Dacă nu suntem…nu ne putem bucura.