Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [1]

***

Poem unui frate de inimă

Frate,
s-ar putea să ne întâlnim în sfera luminii,
fără să ne spunem adio, adio…

Eu s-ar putea să mor fără alegere,
fără să vreau.

Depărtarea ta mă însingurează
și clipele noastre mi se par numărate.

A fi împreună?!
A fi cu mine?!
E prea mult pentru mine.

E prea mult, frate.

Dar s-ar putea să mor
și tu să nu știi.

S-ar putea să afli
mult mai târziu,
când târziul e prea târziu.

Ultima mea clipă va fi o minune.

Va fi o clipă minunată,
cu Îngeri albi
și cu lumină multă.

Voi plânge atunci de fericit
și nu de tristețe.

Tu să mă ții minte tânăr,
bărbat pururea tânăr.

Să-mi săruți fotografia mea cu
ochii tăi albaștri,
albaștri ca marea
plină de azur.

Așa ne-a fost să fie, frate.

Așa a fost să fie: eu primul,
iar tu după mine…

*

Poem scris pe un carton

Mi-a plăcut drama lui,
drama ta.

A fost frumoasă,
ca și cum dramele sunt frumoase și
n-au răspuns
și nu sunt nude.

Ți-am spus că poți
face orice cu viața ta,
dar trebuie să mă respecți
puțin, puțin și pe mine.

Deși n-am preconcepții
mă doare, mă doare
că nu ții,
măcar puțin,
în glumă,
și la mine.

Tu ești a tuturor bărbaților
care te plătesc
numai a mea nu.

Mi-ar plăcea să fii măcar o noapte
sinceră cu mine,
cum ești cu tine,
când tristețea
și sila
te doboară…

Ratarea nu e un nume frumos…

Cel care nu e căzut
poate da sfaturi,
poate face pe împăcatul,
pe fericitul.

Însă eu cad mereu
în mocirlă,
fiind un farsor cu mine
însumi.

Eu nu beau decât ca să mă aud,
să îmi văd infernul în care zac.

*

Cântec de jale

După ce pierzi ești un
nimeni.

Nici țigara nu se
mai stinge pe tine.

Ești stârvul aruncat.
Ești animalul cu laba
ruptă
și care nu are un adăpost.

Cred că a venit timpul
ca poeții să nu mai scrie
nimic
fără ca să-i doară.

Cred că e timpul de pe urmă,
dragii mei.

Toți suferim și
niciunul nu se mai bucură.

Toți ne spălăm în alcoolul
acest sec,
fără astâmpăr.

Eu sunt un pierde vară
și tu alergi?!
Unde?!
Într-o groapă mai mică…sau mai lată?!!

Tu ești mai bun decât mine?!
Nu facem nici cât două cepe
degerate…

Toți credem în iluzia
că suntem mai buni decât ceilalți.

Așa sperăm cu toții.

Însă nu știm ce înseamnă mai bun și nici
față de cine
și de ce.

Nu știu și tare aș vrea
să știu.

Dacă ceva e greșit
atunci, cu siguranță,
ceva în mine e greșit.

Eu am ratat…
Eu am pierdut geanta și portofelul
vieții.

Nu-mi pasă dacă le-a găsit altcineva!

Știu că i-am dat unui sărac
câțiva lei și i-am spus că
nu știu cât timp voi mai avea și eu bani.

El mi-a mulțumit
și m-am mirat de ce.

Mirare și iarăși mirare…

Viața e o liturghie
în care toți ne sacrificăm,
uneori fără să știm
prețul…

Păcatele mele cad pe tine
și ale tale pe mine.

Ne amăgim
reciproc.

Așa cred eu:
ne amăgim reciproc.

Amânăm o durere
la infinit
și până la urmă ne îndrăgostim
de ea.

Regret!

Poetul din mine
e un corb alb,
dacă poate exista și așa ceva…