Dorin Streinu, Despre mine însumi (jurnal de scriitor) [2]

Caietul al 13-lea

Dorin Streinu, Despre mine însumi

(pagini de jurnal)

*

28 septembrie 1998. M-am trezit cu presimțiri morbide. Numai că moartea rămăsese în somn…

După o ceașcă de cafea am trecut la Căutarea Absolutului a lui Balzac. Greoaie…dar caut pretexte de viață

*

Nălucile artei te îndeamnă să cauți viața și să o cucerești. Acest lucru te învață Balzac!

*

Afară e un timp înnorat. Aud cum găinile se bat între ele. Mie îmi vine însă să plâng…dar de o bucurie tainică.

*

Teoria pașilor și a așteptării pare formidabilă și dezgustătoare în același timp. Poți aștepta ca să ucizi, după cum poți aștepta ca să iubești. Așteptarea ține numai de o inimă sensibilă. Nu știu de ce teoriile lui Balzac despre portret în roman încep să moară.

*

De vreo 3 zile Balzac a început să moară pentru mine. Îl citesc ca să moară și mai mult. Pentru că orice operă înțeleasă înseamnă moartea ei.

*

Balzac: „Pasiunile nu știu să înșele”. Când vrei ceva te dărui cu totul. Nu există pasiune decât pentru tot sufletul. O, cu cât chin cunosc acest lucru pe fiecare zi!

*

Doamna Claes începe să-mi dezlege multe întâmplări pe care le-am trăit. (…). Obtuzitățile, micimile de minte ale femeilor (și de perspectivă în același timp) sunt cele care strică sufletul bărbaților tineri. E greu să suporți ignoranța și vanitatea feminină în toată grosolănia lor. Balzac mi-a făcut o mare surpriză în această zi. Mulțumesc, titanule!

*

Lamentațiile pentru pierderea iubirii înseamnă pentru ea depărtarea lui de ideile ei. Dacă mai caută absolutul, ea nu îl va mai iubi, pentru că el vrea să creeze ca și Dumnezeu. Dacă face acest lucru intră în competiție cu ea, cu cea care naște copii.

De ce nu îi place femeii însă puterea de geniu a bărbatului?

Femeia are nevoie doar de sex, strângeri în brațe, cadouri și…multe minciuni?

Nu cred însă în ratarea lui Balthazar Claes. Un om de geniu nu se poate ascunde nicăieri.

*

Seara. Nu am primit răspunsul la telefonul de la P. (…) Iar V. a exagerat foarte mult. Îmi pare rău…deși eu trec cu greu despărțirile. Afară a plouat puțin și pământul e reavăn. Mamaia mi-a făcut un vin alb special. Am ajuns la 40 de vedre în primul butoi.

La roman (scriam la Păsări spre cer atunci n.n.) scriu văzând lucrurile. Cu cât sunt mai aproape de final cu atât mă simt mai liber de această carte. O carte iese din tine ca o realitate care îți devine paralelă, separată de tine, deși tu îi cunoști toate organele interne.

*

Aproape 11 seara. Sunt neliniștit însă, foarte neliniștit. Mă înspăimântă nu noutatea Bucureștiului ci singurătatea, acreala, indiferența pe care presimt că o să le întâlnesc la tot pasul, ca un cortegiu mortuar.

Știu că Bucureștiul îmi va schimba, în mod definitiv, viața și acest lucru mă înspăimântă și mă bucură în același timp. Cred că e mai mult o panică demonică decât una reală, sustenabilă.

Nu știu ce am să fac. Totul e acum incert. Sunt obosit, foarte obosit după tot calvarul învățării și al examenelor, al dusului la școală (ca să predau Religie n.n.) și al scrisului enorm, cât și al picturii…care m-au făcut să cad de oboseală. Nici nu mai pot să judec cum trebuie acum…

Însă dincolo de toate acestea știu că se va întâmpla cu mine ceva. Nu știu însă ce.

*

29 septembrie 1998. Am avut un coșmar azi-noapte…Am visat că Gică Țiganu’ a murit de două ori. Însă cei care cărau mortul spre groapă, la mine în vis, erau beți. Eu am trecut prin altar, nu am vrut să îi văd și am fugit. De fapt am plecat de la înmormântare pentru că simțeam că nu trebuie să fiu acolo…sau că ceva îmi displăcea enorm de mult.

Ploaie și m. Mă simt ca trăznit. E 6. 28 dimineața. Trebuie să mă duc la tribunal din cauza audierii lui F.

*

F. m-a făcut să mă simt bine. Două cafele și un invizibil șoarece. Soarele vrea să răsară. Eu îl las. Numai el să-și dea seama și să răsară…

*

Prima experiență a mersului la tribunal a fost exasperantă. Am așteptat 10 ore pentru ca să aflăm, în definitiv, că în cazul nostru ni s-a amânat termenul pe 28 octombrie. F. și ideea copilului ajuns.

Însă timp de 10 ore de exasperare mi-am luat tot felul de notițe la modul foarte conștiincios, pe pagini întregi (pregătite de-acasă, că știam că e greu culegea) despre camera de așteptare, camera de judecată, grefieri, judecători, despre avocați, despre cum se pledează, despre cum e să fii prost, despre cum e să fii ca nuca în perete, despre ce fețe au toți participanții la…împărțitul dreptății.

Ca literat: nota 10. Sper să le folosesc în curând cu succes și cu patimă. Scrisul e o justiție a memoriei.

*

Ultima oră de profesorat am avut-o la clasa a VII-a. Analfabeții și lucrarea. Voi învăța după un manual de desen anumite contururi. Gianina  (viitoarea  mea soție n.n.) m-a bucurat cu scrisoarea ei, pentru că am tras în piept un aer de departe.

M-a felicitat doamna Predoiu și Viorel.

Mi-am adus aminte: atât judecătoarea, cât și grefiera ei aveau sutiene albe…care se vedeau destul de nesimțit prin bluzele lor foarte transparente. Nevoia de alb/ de curăție sau albul implică doar o solemnitate artificioasă? Mi-ar plăcea ca legea să fie albă, adică judicioasă.

*

Trebuie să mă învăț cu un nou regim de trezire. Adică unul foarte matinal…chiar dacă vreau sau nu. Acum lucrez până foarte târziu, mă epuizez mult și nu e bine deloc…dimineața…când sunt chiaun de somn sau mă trezesc cu tot felul de frisoane. Frisoane din cauza neodihnei cât îmi trebuie.

*

30 septembrie 1998. Pentru că voi fi student…mi-am dat demisia, în mod oficial, din profesorat. E o zi frumoasă dar bate totuși vântul. Mi-am restrâns, cu regret (copiii mi-au ajutat enorm de mult moralul și m-au făcut să fiu foarte dinamic, lucru pentru care îi iubesc), lumea mea.

Mâine voi începe o viață, de care, încă, nu mă bucur din toată inima. Mă dor îngrozitor de mult picioarele. Am stat foarte mult în picioare, printre mesele copiilor, când am predat. Ei rămân…iar eu plec..

*

Începem tot cu Balzac: „Când banul alunecă în buzunarul unui student, el simte crescând în sine o coloană fantastică, pe care știe că se poate rezema”. Am să simt și eu acest lucru?!…Voi căuta să fiu demn și, în același timp, să îmi fac prieteni și să încerc să-mi public lucrările, care sunt cu duiumul.

Toate însă la timpul lor. Știu și simt că fiecare lucru e în mâna lui Dumnezeu și că nu e bine să grăbești lucrurile.

Am momente când uit că…sunt atât de tânăr.

*

Cu un pahar de vin te împaci cu lumea altfel. O vezi o tânără domnișoară.

*

Până intuiești cine îți sunt dușmanii toți par la fel. Când înțelegi că diferența dintre prieteni și intriganți e imensă atunci te doare foarte mult teatrul pe care trebuie să îl joci cu cei care cred că joacă teatru cu tine.

*

Femeile te laudă, de obicei, numai dacă au ceva de câștigat de la tine. Am învățat, din păcate, că femeile nu fac nimic pe gratis. Depinde însă cât te costă…

*

Ora 16. M-a apucat o bucurie din senin, după tristețea pe care o aveam. Poate că mi-e frică să fiu fericit, să mă bucur de aceste momente providențiale. Așa că voi începe să mă bucur, să mă bucur din plin…

*

Ora 20. Nu mă pot duce la nunta lui…pentru că nu am bani pentru așa ceva. Eu plec la studii acum…și toți se duc într-acolo. Toți puținii mei bani. Am ajuns mizantrop? Când am fost astăzi în oraș am băut un lichior, după care am mâncat o plăcintă cu mere…dar pudrată prea mult. Nu mai suport zahărul în exces, ceea ce e un bine.

Îmi pare rău că nu am prieteni aici. Singurul meu prieten e munca. Prietenii mei s-au dus pe apa gârlei…când au auzit că vreau să mă fac preot. Dacă rămâneam ca ei, fotbalist…probabil că era un lucru bun. Numai că eu am o vocație de dus până la capăt.

Mă simt trist, gol…Iarăși: de ce mi-e frică să fiu bucuros, tocmai acum când mersul la București înseamnă noi schimbări în munca mea artistică…și introducerea mea în munca academică.

Deși sunt obosit am o dorință imensă să studiez, să scriu și să pictez. Plus să fac desene. Tot felul de schițe. Mama picturii trece prin mama desenului. Numai că eu am sărit la mama picturii din prima…și mă bucură asta.

La 7 fără două minute pleacă trenul spre București din Roșiori. Merg cu mamaia Floarea: singurul om care își uită bătrânețea ca să aibă un nepot, mai bine zis un fiu (că ea m-a crescut de la început și până azi) care își urmează harul de la Dumnezeu.

Nu vreau să fiu decepționat!

*

Confidențele unei femei sunt, mai întotdeauna, o lașitate plină de nevinovăție păcătoasă. De aceea nu pot să fiu atât de serios, pe cât și-ar dori ele,  atunci când mi se confesează femeile, care mint ca și când ar spune tot adevărul.

*

Îmi place să stau în gară și în cârciumă și să privesc…oamenii. De ce? Pentru că atunci nu știu că sunt ei înșiși. Îmi plac lucrurile pe care nu și le pot masca, pe care nu au timp să le precugete. Îmi plac oamenii fără farduri…deși fardurile, uneori, astupă miasmele de canal care ies din unii oameni.

Scriitorii sunt oamenii amănuntelor de suflet. De aceea prefer locurile anacronice, famate, aiurea…pentru că sunt avid de interiorul oamenilor. Eu îmi iau notițe mereu…

Nu mă interesează unde e omul…ci, dimpotrivă: cine este omul din fața mea. E o lichea sau e un Sfânt? E omul care îmi trebuie, balsamul inimii mele sau o tută care mă îngrozește.

*

Cred că iubesc locurile care nu îmi pun întrebări.

*

Îmi displac enorm de mult întrebările care nu devin dialog…ci sunt numai o hăituire a ta sau o ologire a ta, cu întrebări de piatră, a ta, a câinelui fugărit, încolțit, abandonat de toți…

*

Studentul = omul care studiază fără să îi pese de ceea ce spun ceilalți, care nu își găsesc în studiu…o înfrumusețare a inimii.

*

23 fără 5 minute. M-au tulburat cuvintele: „Cu ochii ațintiți asupra gropii, Rastignac înmormântă în adâncul ei cea din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una dintre acele lacrimi care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului”. Sfârșitul lui Moș Goriot e divin prin aceste cuvinte.

*

Suferință tăcută…Mă văd neputincios după atâtea dureri și nu știu ce să fac.

*

Astăzi am fost bântuit de ideea imaginilor suprapuse. Am senzația uneori că trăiesc într-un loc și mă simt că aș trăi într-altul. Esențialismul meu (propriul meu curent literar și artistic n.n.) e mult mai veridic decât suprarealismul lui Dali. Eu nu mă ascund, cum a făcut-o toată viața Dali, ci integrez. Integrez simțămintele interioare ale multor oameni într-o explicație existențială sinceră, fără morga atotștiinței.

*

Poate că putem trăi fără dragostea altora dacă știm să dăruim dragostea noastră. Uneori dărui mai mult decât primești.

*

Nu suport nici fatalismul și nici abdicarea. Deși mi se întâmplă adesea lucruri pe care nu mi le-am dorit și nici nu le doresc, eu totuși merg mai departe. Am conștiința tipică a învingătorului de geniu. Se învinge întotdeauna în viață prin imensitatea a ceea ce faci și simți. Învingi prin măreție și noblețe interioară.

*

2 octombrie 1998. E ora 8 fără ceva seara. După două zile de stres universitar, m-am întors în chilia mea temporară. Nu mi-am găsit încă acoperiș stabil. La București totul e de-o instabilitate năucitoare.

Deocamdată stau la nașă-mea, care mă ține pe cuie. Am umblat astăzi prin câteva internate și toți ne-au întors spatele: s-au dat deja camerele. Adică: s-a luat toată șpaga pentru ele. Două oferte…însă mie îmi trebuie o cameră până în 200.000 de lei.

În mod providențial, la Biserica Sfântul Mina, a venit o doamnă, pe care nu am văzut-o niciodată și mi-a dăruit 50.000 de lei după care s-a făcut nevăzută. Am rămas năucit de ajutorul Prea Curatei.

L-am văzut pe Otomega (acum diacon la Patriarhie n.n.) la facultate. Am vorbit puțin…Octavian e la Litere. Apoi m-am întâlnit cu fata de la ziaristică.

Mi-a rămas în minte copila din tren. Era minunată. Amănuntele care îți plac sunt cele care rămân imprimate pe retină.

Am intrat în anticariatul de pe Sfânta Vineri: mic și burdușit cu cărți.

De la Gianina (viitoarea soție n.n.) l-am luat pe Rubén Darío și pe CésarVallejo. Spaniolii au o poezie cu mult sânge…și prea multă poezie spaniolă te face parcă să nu mai ai contact cu realitatea. (…)

Nu am vrut să fac facultatea la fără frecvență, pentru că îmi place să fiu în mijlocul acțiunilor. Tipul pe care l-am întâlnit în cabinetul decanului era simpatic. Mi-am dat seama că e moldovean…și am nazalizat o cerere în graiul moldovenesc, de care ei sunt plini până în gât…

La cămin, pe lună, e 175.000 de lei și 300.000 fondul de rulment. O garsonieră e 500.000 de lei pe lună iar un loc la vilă e 300.000 de lei, fără întreținere.

Încep să mă simt liniștit…deși nu sunt un student cu chirie stabilă. Mai am 510.000 de lei pentru casă și 43.000 pentru drum. Însă vinaromul meu, nenorocitul, costă 350.000 de lei, alături de culori (de cele care îmi trebuie, nu de toate) și aracet.

Am pierdut niște tablouri mari. Adică nu am avut timp să le fac. E o zi de vineri.

Afară e înnorat. Au fost rafale de vânt cu câteva minute înainte. Deocamdată mă încălzește cămăruța mea, care nu are deloc aerul camerei mele de lucru.

*

Bucureștiul: orașul unde trebuie să te lauzi cu orice, dacă vrei să supraviețuiești.

*

Oamenii zâmbesc mult aici, dar aidoma unui soare cu dinți. Multă tăcere și falsă supușenie, pe care ei, dintr-o mare delicatețe hoțească o numesc: evlavie. Însă de când au devenit dracii niște Sfinți?

Orarul e teribil de încărcat și pentru mine e  tare aiurea, pentru că am multe ferestre în care șomez. Și, dacă acasă consideram pierdutul timpului un mare cataclism…aici sunt încurajat, dimpotrivă, să pierd timpul cu duiumul, chiar cu plăcere…

Aș fi vrut să îi spun lui Balzac, că sufletul omului e un univers compus din miliarde de universuri. Acesta este esențialismul: sufletul unui artist, care își asumă multe universuri personale pentru a le exprima și nu pentru a le face să se bată cap în cap.

Însă Bucureștiul e pentru mine orașul în care eu îmi fac șantierul operei mele. Pot face investigații și anchete de profil năucitor de multe, adică să creez personaje din zeci de profiluri personale, autentice, veridice, care merg pe stradă…

Deja am câteva personaje de nuvelă și de roman, care sunt mereu în lucru, adică care se formează din bucăți de oameni disparați. (…)

Georgiana Chircu m-a căutat de două ori și nu m-a găsit. Oare îmi mai păstrează „prietenii” versurile și cărțile pe care li le-am dăruit cu dedicație? Mă doare că o parte din creația mea am risipit-o aiurea, scriind cărți pentru o singură persoană și dăruindu-le fără manuscris de rezervă. Însă asta a fost inima mea atunci: să dărui.

Am scris lucrări despre care nu mai știu nimic și poate că nici nu voi mai ști. Însă știu că, la un moment dat, cărțile mele vor ieși la lumină. Încrederea mea în ceea ce fac nu va fi distrusă de nimeni și de nimic.

Acum, în această clipă, mi-e foame. Vezi la ce te ajută exercițiul ascetic? Însă și mai foame mi-e de faptul de a citi și de a scrie. O foame neprecupețit de frumoasă.

Dorin Streinu, Despre mine însumi (jurnal de scriitor) [1]

Caietul al 13-lea

Dorin Streinu, Despre mine însumi

(pagini de jurnal)

*

Voi reda aici câteva fragmente din caietul manuscriptic.

*

25 septembrie 1998.

Am tras din putina mare 26 de vedre de must și le-am băgat în butoi. Ne ajută și azi Valeriu la cules. Am terminat și „autoportretul”. Îl aștept pe Florin. O zi călduroasă de vineri. Din cauza ploilor a renăscut natura. Sunt obosit din cauza muncii în vie dar și a scrisului…însă fericit. Am mâinile vopsite în violet. Mustul e de vină…Mamaia pregătește o rață.

*

26 septembrie 1998. Valeriu s-a îmbătat și a căzut de două ori, după ce a plecat de la noi. E un om de o tristețe sfâșietoare…însă cred că nu îl pot ajuta cu ceva. Despărțirea de soția lui l-a făcut o dramă ambulantă. E un cap matematic…pierdut într-o mare de alcool.

Florin,  în schimb, m-a plictisit la culme cu poezia lui  insipidă, fără amprentă personală dar mi-a făcut portretul. Îmi plac buzele pe care le am în portretul lui. Ideea lui despre viață ține de consecințe practice și nu de valoarea în sine. M-a căpiat cu ideea  lui tâmpită despre religia personală.

Mă simt om dacă sunt respectat de către ceilalți. Întâlnesc ideile acestea aiurea, în care el crede, în mod frecvent. E o mare discrepanță între mintea mea inițiată teologic…și mintea lor care zboară ca pasărea.

Marius îmi spune (după ce vorbim despre ce am mai scris recent), că dacă unei femei i se spune că e iubită trebuie să se culce cu altul. De unde și până unde?! Florin însă, tot la fel de sonat ca și primul, îmi spune că, dacă o femeie e iubită cu mult patos și i se spune acest lucru, trebuie ori să se sinucidă ori să se călugărească.

Dacă unei femei i se spune că e iubită…nu trebuie să și iubească tot la fel de mult? De ce gândesc oamenii ăștia numai prozaic, extremist, când, în fapt, ei au o viață fără gust?

După ce am băut o bere împreună cu toi tipi la masă, de la care am auzit numai lucruri decoltate (printre care una e maximală: „era atât de curată de puteai să-i bei apă din p…”), am scris povestea celor doi zidari.

Am trecut pe la…și din atitudinea ei cred că are o aventură cu cineva (sper să greșesc)…și îl înșală. După aia mi-am luat cartoane pentru pictură și am găsit o piatră fără prea multe riduri (Mai târziu, din ea, am sculptat un cap de mort n.n.).  E ora 2 și ceva dimineața.

Pe M. a apucat-o enervarea, după ce m-a felicitat pentru intrarea la facultate. O, cât de urâtă mi se pare!

Cred că Florin e mai degrabă bărbat…decât artist, adică are o forță pe care nu știe să o gestioneze prea bine. Mai degrabă să o canalizeze spre scris…pentru că auzi că are o nouă distracție cu prietena lui. Care dintre ele? (…)

*

Dacă m-aș trata aidoma grabei contemporanilor mei aș fi o infamă caricatură.

*

Mi-e frică să fiu singur la București. Mi-e tare greu să plec, din nou, de acasă. Mamaia resimte cel mai greu despărțirea de mine.

*

Un jurnal nu e decât unu la sută din viața ta, dar un unu la sută scris cu dezinvoltură.

*

Simt că timpu’  mi se scurge printre degete și că nu fac prea multe deși am scris enorm. (…) Nu știu dacă am să mă duc la cele două nunți la care am fost invitat. Doi oameni dragi mie au să se supere amarnic pe mine.

*

Oboseala și foamea îmi nasc cele mai diabolice realități în minte. Uneori mă înspăimânt de unul singur.

*

Am început să scriu indescifrabil și pentru mine. Scriu repede, ba prea apăsat, ba prea puțin schițat…și nu mă gândesc la cum scriu…ci la ce trebuie să cuprind pe foaie.

*

Mustul e dulce. A ieșit prea dulce. Am băut poate prea mult din el…și mâinile îmi sunt vineți, vopsite, de la băgarea mâinii în zdrobitorul de struguri. Trebuia să cumpăr vinarom pentru pânze (vinaromul =  o soluție chimică albă, cu care se pregătește pânza înainte de a picta pe ea cu culori în ulei n.n.), și n-am făcut rost nici de aracet și nici de grund alb (care îmi trebuiau tot pentru pregătirea pânzelor pentru a picta pe ele n.n.).

Cu oamenii care vor să mă ajute acum…cred că n-am să fac niciodată lucruri mari. Trebuie să le fac de unul singur…dacă nu vreau să pierd timp cu duiumul.

*

Ioana [Băețica n.n.] nu înțelegea realitatea din jur pentru că i se părea că e prea fad exprimată. Însă poezia ei are prea mult fad în ea și prea puțină personalitate. Îi place să se joace poetic mai degrabă decât să se exprime pe sine. Lucru care pe mine mă enervează la culme, pentru că poezia fără realitate de sine, fără personalizare…e tehnică poetică fără relevanță.

*

Am văzut mulți oameni care cred că au/dețin/construiesc un limbaj propriu, unic… Cred că aceasta este inepția care le mărginește și mai mult caracterul. Un scriitor trebuie să își asume cât mai multe feluri de a fi și de a se exprima și nu să se mărginească la unul atent fasonat, plivit de ierburile altora.

*

Am pictat spre seară patru tabloașe în 4 ore. Mi-e o foame teribilă acum. Aplecarea spre culorile închise, pe care le-am folosit când am pictat, mi-a arătat că am nevoie de liniște…de multă tăcere. Pe mine tăcerea mă umple de bucurie. Mă face să mă simt respirând…

Îmi pare rău că voi pleca de-acasă și sunt amărât pentru acest lucru. Îmi stric starea de a crea, profunda liniște pe care o am acum…însă încep primul an de facultate! Viitorul îmi cere prea mult efort și prea mult chin. O știu prea bine…

Am găsit două buzunare de nuci, pe jos, la nucul din fundul viei. Vin alb de la patru vițe (o experiență nouă).

Am pictat pe o cutie metalică de suc.

Ziua de azi a fost o reușită dublă.

Am lăsat-o pe mamaia să zdrobească ea strugurii, pentru ca apoi să îi pună la presă. Ea are mai multă răbdare la chestia asta…

Trebuie să mă spăl pe cap pentru că simt că sunt murdar de o mie de ani.

Apropo de vacă: ea era frumoasă…pentru că avea limba scoasă. Dacă m-ar auzi Nichita [Stănescu n.n.] că îmi bat joc, mai bine zis înmulțesc pe: ea era frumoasă ca umbra unei idei…poate s-ar bucura, nu?! Poezia e o continuă refacere a sensurilor.

*

Da, nu pot să rămân acasă! Însă, deși plec…eu voi fi întotdeauna acasă în literatura română. Sunt o valoare naturală născută și nu una făcută din discursurile altora, fapt pentru care nu îmi trebuie recunoașterea niciunui for marcant pentru arta mea.

Eu scriu. Eu creez. Eu sunt. Asta e totul!

*

Un miros închis domnește în camera mea…pentru că nu pot să scriu cu fereastra deschisă. Mă distrag sunetele de afară de la ce scriu…Trebuie să fiu numai acolo…Singurătatea mă alungă din toate colțurile în brațele disperării. Ah, Doamne, mi-e sufletul negru și nerecunoscător! Însă presimt faptul, că undeva, cândva…am să surâd citind cuvintele acestei zile.

*

27 septembrie 1998. La Biserică am vorbit cu ea…și i-am atins părul, cumva instinctiv. Ne mai leagă ceva neînțeles din copilăria noastră, când lucrurile s-au derulat…și s-au stins atât de abrupt?

O femeie credincioasă mi-a făcut cadou o ramă de tablou, din aia clasică, pentru că a auzit că am nevoie de așa ceva pentru tablourile mele. Însă ea nu nu avea de unde să știe că eu nu suport ramele, că nu folosesc rame exterioare și că pictura mea e numai pe platformă interioară de lemn, peste care îmi pun pânzele și le înfig în pioneze.

Un tablou înrămat e un tablou mort. Eu îmi fac tablourile fără margini pentru ca ele să fie un lucru din natură, un obiect frumos, cu gust, cu profunzime, care poate fi contemplat alături de o floare, de un copac, de o cană, de un pian, de un  nor…

E cald. Stau la mânecă scurtă.

Joi vom pleca la București. N-am mâncat încă. Între timp voi mai transcrie unele însemnări.

*

Valeriu a plecat în trombă, când i-am spus că nu îmi place comportamentul său duplicitar.

Gabi mi-a admirat creația…Nu știu însă cât e real sau doar de complezență. I-am dat predicile și un manual de română de clasa a doisprezecea. După ce a plecat el…de nervii pe care mi i-a făcut am băut trei cești de cafea în zece minute. Cum poți să fii insensibil cu mine, când îți arăt atâta sensibilitate și atenție?!!! Mă omoară ingratitudinea oamenilor. Minima gratitudine pe care nu o primesc.

Mi-au intrat niște muște dezgustătoare în cameră. Mamaia e plecată la nuntă iar mie mi-e foame. Au început să mă obsedeze două lucruri: stomacul și plecatul de acasă.

E încă incertă locuința mea. O seară, ca și altele, boemă.

Doar rescriu. Faptul că plec…mă face să nu pot să mă concentrez. Doar rescriu. Nu pot să scriu nimic. E cocoșantă munca de copist.

*

Balzac e un tehnician, un om al științei de a face un roman, tocmai de aceea se pierde în prea multe detalii. Eu sunt un practician. El se referă mereu, cu obstinație, la general, pe când eu, întotdeauna, la particular.

De aceea el greșește mult confundând adevărul legii, ce ar trebui să se întâmple cu toți, cu adevărul persoanei, adică cu ceea ce se petrece cu fiecare în parte, în mod unic. Pentru acest lucru romanele sale nu sunt autentice, pentru că nu ne arată autenticul unei persoane anume, ci ceea ce ne-ar lega pe toți, ceea ce am avea noi în comun.

*

Balzac are un diabolic simț al numelor, al punerii numelor la personajele sale, care pe mine mă oftică la culme când le citesc în română. Sunt fade numele românești?

*

Confesiunile sunt ieșirile în decor ale sufletului. Adică ieșirile în evidență, scoaterea în evidență a sufletului nostru. Fără ele arta unui om și viața unui om în primul rând sunt niște statui fără explicații. De fapt tocmai confesiunile oamenilor de geniu ne fac să le iubim arta, pentru că, mai întâi de toate, ne îndrăgostim de persoanele lor. Persoana explică opera și niciodată invers.

*

A considera poezia o stagnare a persoanei înseamnă a nu știi fierberea ei comună și generozitatea ei febrilă.

(Sunt redate aici, în mod fragmentar, 7 file de notes din caietul manuscriptic.)

Dorin Streinu și Grigore Vieru: un interviu din 31 martie 1996

I-am luat interviul de față lui Grigore Vieru imediat după ce i s-a înmânat premiul al II-lea pentru poezie (Marin Sorescu a luat premiul I atunci) la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, în rândul întâi de scaune al Filarmonicii de la Ploiești.

Deși a fost totul pe fugă…a consimțit să îmi răspundă la 3 întrebări. Singurul interviu dat în acea zi, în locația unde a primit premiul…

*

Dorin Streinu: Cum vă simțiți domnule Grigore Vieru, după ce, în această zi de naștere a lui Nichita Stănescu, ați primit premiul Nichita Stănescu?

Grigore Vieru: Mă simt fericit! (și îmi zâmbește larg, cu multă candoare).  Fericit că am luat un premiu care poartă numele unuia dintre cei mai mari poeți români: Nichita Stănescu. Acest premiu poartă numele lui, poartă numele poetului și prietenul meu Nichita Stănescu și din această cauză sunt fericit. Și să știți că primul elogiu, aici, în sală și prima încuviințare scrisă a fost făcută de Nichita Stănescu.

Dorin Streinu: Ce înseamnă domnule Grigore Vieru pentru dumneavoastră poezia română? Și dacă ați putea să-mi dați o mică definiție a ei, acum, pe loc…

Grigore Vieru: Poezia română este…ca să mă folosesc de niște cuvinte, ca să citez minunatele cuvinte ale lui Nichita Stănescu: „poezia română este steaua care mă păstrează”.

Dorin Streinu: Ce sfat ați da tinerilor poeți, în plină afirmare sau pe cale să se afirme în această zi fericită pentru dumneavoastră dar și pentru mine?

Grigore Vieru: Acela că un tânăr poet trebuie să fie ca Nichita, și ca Eminescu, și ca Blaga, și ca Arghezi, adică să sufere. Să sufere…pentru că azi cred că nu avem mai puțină suferință. Românul nostru de azi nu are mai puțină suferință ca altădată. Atât le-aș cere noilor poeți. Atât…pentru că sunt talentați, dăruiți cu har de la Dumnezeu…și nu le-ar strica mai multă suferință

Dorin Streinu: Vă mulțumesc mult!

Grigore Vieru: Și eu vă mulțumesc!

*

Am vorbit vreo 5-6 minute, era foarte bucuros (abia coborâse de pe scenă, unde primise premiul și spusese câteva cuvinte, alături de Marin Sorescu și Adam Puslojici și alții)…și îl aștepta mașina să plece. Și, cu toate acestea, la rugămintea unei cunoscute a sa…a spus să fie așteptat și a vorbit cu mine puțin.

Calm, liniștit, profund, cu vorbe cumpănite, bucuros…