Dorin Streinu, Despre mine însumi (jurnal de scriitor) [1]

Caietul al 13-lea

Dorin Streinu, Despre mine însumi

(pagini de jurnal)

*

Voi reda aici câteva fragmente din caietul manuscriptic.

*

25 septembrie 1998.

Am tras din putina mare 26 de vedre de must și le-am băgat în butoi. Ne ajută și azi Valeriu la cules. Am terminat și „autoportretul”. Îl aștept pe Florin. O zi călduroasă de vineri. Din cauza ploilor a renăscut natura. Sunt obosit din cauza muncii în vie dar și a scrisului…însă fericit. Am mâinile vopsite în violet. Mustul e de vină…Mamaia pregătește o rață.

*

26 septembrie 1998. Valeriu s-a îmbătat și a căzut de două ori, după ce a plecat de la noi. E un om de o tristețe sfâșietoare…însă cred că nu îl pot ajuta cu ceva. Despărțirea de soția lui l-a făcut o dramă ambulantă. E un cap matematic…pierdut într-o mare de alcool.

Florin,  în schimb, m-a plictisit la culme cu poezia lui  insipidă, fără amprentă personală dar mi-a făcut portretul. Îmi plac buzele pe care le am în portretul lui. Ideea lui despre viață ține de consecințe practice și nu de valoarea în sine. M-a căpiat cu ideea  lui tâmpită despre religia personală.

Mă simt om dacă sunt respectat de către ceilalți. Întâlnesc ideile acestea aiurea, în care el crede, în mod frecvent. E o mare discrepanță între mintea mea inițiată teologic…și mintea lor care zboară ca pasărea.

Marius îmi spune (după ce vorbim despre ce am mai scris recent), că dacă unei femei i se spune că e iubită trebuie să se culce cu altul. De unde și până unde?! Florin însă, tot la fel de sonat ca și primul, îmi spune că, dacă o femeie e iubită cu mult patos și i se spune acest lucru, trebuie ori să se sinucidă ori să se călugărească.

Dacă unei femei i se spune că e iubită…nu trebuie să și iubească tot la fel de mult? De ce gândesc oamenii ăștia numai prozaic, extremist, când, în fapt, ei au o viață fără gust?

După ce am băut o bere împreună cu toi tipi la masă, de la care am auzit numai lucruri decoltate (printre care una e maximală: „era atât de curată de puteai să-i bei apă din p…”), am scris povestea celor doi zidari.

Am trecut pe la…și din atitudinea ei cred că are o aventură cu cineva (sper să greșesc)…și îl înșală. După aia mi-am luat cartoane pentru pictură și am găsit o piatră fără prea multe riduri (Mai târziu, din ea, am sculptat un cap de mort n.n.).  E ora 2 și ceva dimineața.

Pe M. a apucat-o enervarea, după ce m-a felicitat pentru intrarea la facultate. O, cât de urâtă mi se pare!

Cred că Florin e mai degrabă bărbat…decât artist, adică are o forță pe care nu știe să o gestioneze prea bine. Mai degrabă să o canalizeze spre scris…pentru că auzi că are o nouă distracție cu prietena lui. Care dintre ele? (…)

*

Dacă m-aș trata aidoma grabei contemporanilor mei aș fi o infamă caricatură.

*

Mi-e frică să fiu singur la București. Mi-e tare greu să plec, din nou, de acasă. Mamaia resimte cel mai greu despărțirea de mine.

*

Un jurnal nu e decât unu la sută din viața ta, dar un unu la sută scris cu dezinvoltură.

*

Simt că timpu’  mi se scurge printre degete și că nu fac prea multe deși am scris enorm. (…) Nu știu dacă am să mă duc la cele două nunți la care am fost invitat. Doi oameni dragi mie au să se supere amarnic pe mine.

*

Oboseala și foamea îmi nasc cele mai diabolice realități în minte. Uneori mă înspăimânt de unul singur.

*

Am început să scriu indescifrabil și pentru mine. Scriu repede, ba prea apăsat, ba prea puțin schițat…și nu mă gândesc la cum scriu…ci la ce trebuie să cuprind pe foaie.

*

Mustul e dulce. A ieșit prea dulce. Am băut poate prea mult din el…și mâinile îmi sunt vineți, vopsite, de la băgarea mâinii în zdrobitorul de struguri. Trebuia să cumpăr vinarom pentru pânze (vinaromul =  o soluție chimică albă, cu care se pregătește pânza înainte de a picta pe ea cu culori în ulei n.n.), și n-am făcut rost nici de aracet și nici de grund alb (care îmi trebuiau tot pentru pregătirea pânzelor pentru a picta pe ele n.n.).

Cu oamenii care vor să mă ajute acum…cred că n-am să fac niciodată lucruri mari. Trebuie să le fac de unul singur…dacă nu vreau să pierd timp cu duiumul.

*

Ioana [Băețica n.n.] nu înțelegea realitatea din jur pentru că i se părea că e prea fad exprimată. Însă poezia ei are prea mult fad în ea și prea puțină personalitate. Îi place să se joace poetic mai degrabă decât să se exprime pe sine. Lucru care pe mine mă enervează la culme, pentru că poezia fără realitate de sine, fără personalizare…e tehnică poetică fără relevanță.

*

Am văzut mulți oameni care cred că au/dețin/construiesc un limbaj propriu, unic… Cred că aceasta este inepția care le mărginește și mai mult caracterul. Un scriitor trebuie să își asume cât mai multe feluri de a fi și de a se exprima și nu să se mărginească la unul atent fasonat, plivit de ierburile altora.

*

Am pictat spre seară patru tabloașe în 4 ore. Mi-e o foame teribilă acum. Aplecarea spre culorile închise, pe care le-am folosit când am pictat, mi-a arătat că am nevoie de liniște…de multă tăcere. Pe mine tăcerea mă umple de bucurie. Mă face să mă simt respirând…

Îmi pare rău că voi pleca de-acasă și sunt amărât pentru acest lucru. Îmi stric starea de a crea, profunda liniște pe care o am acum…însă încep primul an de facultate! Viitorul îmi cere prea mult efort și prea mult chin. O știu prea bine…

Am găsit două buzunare de nuci, pe jos, la nucul din fundul viei. Vin alb de la patru vițe (o experiență nouă).

Am pictat pe o cutie metalică de suc.

Ziua de azi a fost o reușită dublă.

Am lăsat-o pe mamaia să zdrobească ea strugurii, pentru ca apoi să îi pună la presă. Ea are mai multă răbdare la chestia asta…

Trebuie să mă spăl pe cap pentru că simt că sunt murdar de o mie de ani.

Apropo de vacă: ea era frumoasă…pentru că avea limba scoasă. Dacă m-ar auzi Nichita [Stănescu n.n.] că îmi bat joc, mai bine zis înmulțesc pe: ea era frumoasă ca umbra unei idei…poate s-ar bucura, nu?! Poezia e o continuă refacere a sensurilor.

*

Da, nu pot să rămân acasă! Însă, deși plec…eu voi fi întotdeauna acasă în literatura română. Sunt o valoare naturală născută și nu una făcută din discursurile altora, fapt pentru care nu îmi trebuie recunoașterea niciunui for marcant pentru arta mea.

Eu scriu. Eu creez. Eu sunt. Asta e totul!

*

Un miros închis domnește în camera mea…pentru că nu pot să scriu cu fereastra deschisă. Mă distrag sunetele de afară de la ce scriu…Trebuie să fiu numai acolo…Singurătatea mă alungă din toate colțurile în brațele disperării. Ah, Doamne, mi-e sufletul negru și nerecunoscător! Însă presimt faptul, că undeva, cândva…am să surâd citind cuvintele acestei zile.

*

27 septembrie 1998. La Biserică am vorbit cu ea…și i-am atins părul, cumva instinctiv. Ne mai leagă ceva neînțeles din copilăria noastră, când lucrurile s-au derulat…și s-au stins atât de abrupt?

O femeie credincioasă mi-a făcut cadou o ramă de tablou, din aia clasică, pentru că a auzit că am nevoie de așa ceva pentru tablourile mele. Însă ea nu nu avea de unde să știe că eu nu suport ramele, că nu folosesc rame exterioare și că pictura mea e numai pe platformă interioară de lemn, peste care îmi pun pânzele și le înfig în pioneze.

Un tablou înrămat e un tablou mort. Eu îmi fac tablourile fără margini pentru ca ele să fie un lucru din natură, un obiect frumos, cu gust, cu profunzime, care poate fi contemplat alături de o floare, de un copac, de o cană, de un pian, de un  nor…

E cald. Stau la mânecă scurtă.

Joi vom pleca la București. N-am mâncat încă. Între timp voi mai transcrie unele însemnări.

*

Valeriu a plecat în trombă, când i-am spus că nu îmi place comportamentul său duplicitar.

Gabi mi-a admirat creația…Nu știu însă cât e real sau doar de complezență. I-am dat predicile și un manual de română de clasa a doisprezecea. După ce a plecat el…de nervii pe care mi i-a făcut am băut trei cești de cafea în zece minute. Cum poți să fii insensibil cu mine, când îți arăt atâta sensibilitate și atenție?!!! Mă omoară ingratitudinea oamenilor. Minima gratitudine pe care nu o primesc.

Mi-au intrat niște muște dezgustătoare în cameră. Mamaia e plecată la nuntă iar mie mi-e foame. Au început să mă obsedeze două lucruri: stomacul și plecatul de acasă.

E încă incertă locuința mea. O seară, ca și altele, boemă.

Doar rescriu. Faptul că plec…mă face să nu pot să mă concentrez. Doar rescriu. Nu pot să scriu nimic. E cocoșantă munca de copist.

*

Balzac e un tehnician, un om al științei de a face un roman, tocmai de aceea se pierde în prea multe detalii. Eu sunt un practician. El se referă mereu, cu obstinație, la general, pe când eu, întotdeauna, la particular.

De aceea el greșește mult confundând adevărul legii, ce ar trebui să se întâmple cu toți, cu adevărul persoanei, adică cu ceea ce se petrece cu fiecare în parte, în mod unic. Pentru acest lucru romanele sale nu sunt autentice, pentru că nu ne arată autenticul unei persoane anume, ci ceea ce ne-ar lega pe toți, ceea ce am avea noi în comun.

*

Balzac are un diabolic simț al numelor, al punerii numelor la personajele sale, care pe mine mă oftică la culme când le citesc în română. Sunt fade numele românești?

*

Confesiunile sunt ieșirile în decor ale sufletului. Adică ieșirile în evidență, scoaterea în evidență a sufletului nostru. Fără ele arta unui om și viața unui om în primul rând sunt niște statui fără explicații. De fapt tocmai confesiunile oamenilor de geniu ne fac să le iubim arta, pentru că, mai întâi de toate, ne îndrăgostim de persoanele lor. Persoana explică opera și niciodată invers.

*

A considera poezia o stagnare a persoanei înseamnă a nu știi fierberea ei comună și generozitatea ei febrilă.

(Sunt redate aici, în mod fragmentar, 7 file de notes din caietul manuscriptic.)