Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Dorin Streinu, Despre mine însumi (jurnal de scriitor) [2]

Caietul al 13-lea

Dorin Streinu, Despre mine însumi

(pagini de jurnal)

*

28 septembrie 1998. M-am trezit cu presimțiri morbide. Numai că moartea rămăsese în somn…

După o ceașcă de cafea am trecut la Căutarea Absolutului a lui Balzac. Greoaie…dar caut pretexte de viață

*

Nălucile artei te îndeamnă să cauți viața și să o cucerești. Acest lucru te învață Balzac!

*

Afară e un timp înnorat. Aud cum găinile se bat între ele. Mie îmi vine însă să plâng…dar de o bucurie tainică.

*

Teoria pașilor și a așteptării pare formidabilă și dezgustătoare în același timp. Poți aștepta ca să ucizi, după cum poți aștepta ca să iubești. Așteptarea ține numai de o inimă sensibilă. Nu știu de ce teoriile lui Balzac despre portret în roman încep să moară.

*

De vreo 3 zile Balzac a început să moară pentru mine. Îl citesc ca să moară și mai mult. Pentru că orice operă înțeleasă înseamnă moartea ei.

*

Balzac: „Pasiunile nu știu să înșele”. Când vrei ceva te dărui cu totul. Nu există pasiune decât pentru tot sufletul. O, cu cât chin cunosc acest lucru pe fiecare zi!

*

Doamna Claes începe să-mi dezlege multe întâmplări pe care le-am trăit. (…). Obtuzitățile, micimile de minte ale femeilor (și de perspectivă în același timp) sunt cele care strică sufletul bărbaților tineri. E greu să suporți ignoranța și vanitatea feminină în toată grosolănia lor. Balzac mi-a făcut o mare surpriză în această zi. Mulțumesc, titanule!

*

Lamentațiile pentru pierderea iubirii înseamnă pentru ea depărtarea lui de ideile ei. Dacă mai caută absolutul, ea nu îl va mai iubi, pentru că el vrea să creeze ca și Dumnezeu. Dacă face acest lucru intră în competiție cu ea, cu cea care naște copii.

De ce nu îi place femeii însă puterea de geniu a bărbatului?

Femeia are nevoie doar de sex, strângeri în brațe, cadouri și…multe minciuni?

Nu cred însă în ratarea lui Balthazar Claes. Un om de geniu nu se poate ascunde nicăieri.

*

Seara. Nu am primit răspunsul la telefonul de la P. (…) Iar V. a exagerat foarte mult. Îmi pare rău…deși eu trec cu greu despărțirile. Afară a plouat puțin și pământul e reavăn. Mamaia mi-a făcut un vin alb special. Am ajuns la 40 de vedre în primul butoi.

La roman (scriam la Păsări spre cer atunci n.n.) scriu văzând lucrurile. Cu cât sunt mai aproape de final cu atât mă simt mai liber de această carte. O carte iese din tine ca o realitate care îți devine paralelă, separată de tine, deși tu îi cunoști toate organele interne.

*

Aproape 11 seara. Sunt neliniștit însă, foarte neliniștit. Mă înspăimântă nu noutatea Bucureștiului ci singurătatea, acreala, indiferența pe care presimt că o să le întâlnesc la tot pasul, ca un cortegiu mortuar.

Știu că Bucureștiul îmi va schimba, în mod definitiv, viața și acest lucru mă înspăimântă și mă bucură în același timp. Cred că e mai mult o panică demonică decât una reală, sustenabilă.

Nu știu ce am să fac. Totul e acum incert. Sunt obosit, foarte obosit după tot calvarul învățării și al examenelor, al dusului la școală (ca să predau Religie n.n.) și al scrisului enorm, cât și al picturii…care m-au făcut să cad de oboseală. Nici nu mai pot să judec cum trebuie acum…

Însă dincolo de toate acestea știu că se va întâmpla cu mine ceva. Nu știu însă ce.

*

29 septembrie 1998. Am avut un coșmar azi-noapte…Am visat că Gică Țiganu’ a murit de două ori. Însă cei care cărau mortul spre groapă, la mine în vis, erau beți. Eu am trecut prin altar, nu am vrut să îi văd și am fugit. De fapt am plecat de la înmormântare pentru că simțeam că nu trebuie să fiu acolo…sau că ceva îmi displăcea enorm de mult.

Ploaie și m. Mă simt ca trăznit. E 6. 28 dimineața. Trebuie să mă duc la tribunal din cauza audierii lui F.

*

F. m-a făcut să mă simt bine. Două cafele și un invizibil șoarece. Soarele vrea să răsară. Eu îl las. Numai el să-și dea seama și să răsară…

*

Prima experiență a mersului la tribunal a fost exasperantă. Am așteptat 10 ore pentru ca să aflăm, în definitiv, că în cazul nostru ni s-a amânat termenul pe 28 octombrie. F. și ideea copilului ajuns.

Însă timp de 10 ore de exasperare mi-am luat tot felul de notițe la modul foarte conștiincios, pe pagini întregi (pregătite de-acasă, că știam că e greu culegea) despre camera de așteptare, camera de judecată, grefieri, judecători, despre avocați, despre cum se pledează, despre cum e să fii prost, despre cum e să fii ca nuca în perete, despre ce fețe au toți participanții la…împărțitul dreptății.

Ca literat: nota 10. Sper să le folosesc în curând cu succes și cu patimă. Scrisul e o justiție a memoriei.

*

Ultima oră de profesorat am avut-o la clasa a VII-a. Analfabeții și lucrarea. Voi învăța după un manual de desen anumite contururi. Gianina  (viitoarea  mea soție n.n.) m-a bucurat cu scrisoarea ei, pentru că am tras în piept un aer de departe.

M-a felicitat doamna Predoiu și Viorel.

Mi-am adus aminte: atât judecătoarea, cât și grefiera ei aveau sutiene albe…care se vedeau destul de nesimțit prin bluzele lor foarte transparente. Nevoia de alb/ de curăție sau albul implică doar o solemnitate artificioasă? Mi-ar plăcea ca legea să fie albă, adică judicioasă.

*

Trebuie să mă învăț cu un nou regim de trezire. Adică unul foarte matinal…chiar dacă vreau sau nu. Acum lucrez până foarte târziu, mă epuizez mult și nu e bine deloc…dimineața…când sunt chiaun de somn sau mă trezesc cu tot felul de frisoane. Frisoane din cauza neodihnei cât îmi trebuie.

*

30 septembrie 1998. Pentru că voi fi student…mi-am dat demisia, în mod oficial, din profesorat. E o zi frumoasă dar bate totuși vântul. Mi-am restrâns, cu regret (copiii mi-au ajutat enorm de mult moralul și m-au făcut să fiu foarte dinamic, lucru pentru care îi iubesc), lumea mea.

Mâine voi începe o viață, de care, încă, nu mă bucur din toată inima. Mă dor îngrozitor de mult picioarele. Am stat foarte mult în picioare, printre mesele copiilor, când am predat. Ei rămân…iar eu plec..

*

Începem tot cu Balzac: „Când banul alunecă în buzunarul unui student, el simte crescând în sine o coloană fantastică, pe care știe că se poate rezema”. Am să simt și eu acest lucru?!…Voi căuta să fiu demn și, în același timp, să îmi fac prieteni și să încerc să-mi public lucrările, care sunt cu duiumul.

Toate însă la timpul lor. Știu și simt că fiecare lucru e în mâna lui Dumnezeu și că nu e bine să grăbești lucrurile.

Am momente când uit că…sunt atât de tânăr.

*

Cu un pahar de vin te împaci cu lumea altfel. O vezi o tânără domnișoară.

*

Până intuiești cine îți sunt dușmanii toți par la fel. Când înțelegi că diferența dintre prieteni și intriganți e imensă atunci te doare foarte mult teatrul pe care trebuie să îl joci cu cei care cred că joacă teatru cu tine.

*

Femeile te laudă, de obicei, numai dacă au ceva de câștigat de la tine. Am învățat, din păcate, că femeile nu fac nimic pe gratis. Depinde însă cât te costă…

*

Ora 16. M-a apucat o bucurie din senin, după tristețea pe care o aveam. Poate că mi-e frică să fiu fericit, să mă bucur de aceste momente providențiale. Așa că voi începe să mă bucur, să mă bucur din plin…

*

Ora 20. Nu mă pot duce la nunta lui…pentru că nu am bani pentru așa ceva. Eu plec la studii acum…și toți se duc într-acolo. Toți puținii mei bani. Am ajuns mizantrop? Când am fost astăzi în oraș am băut un lichior, după care am mâncat o plăcintă cu mere…dar pudrată prea mult. Nu mai suport zahărul în exces, ceea ce e un bine.

Îmi pare rău că nu am prieteni aici. Singurul meu prieten e munca. Prietenii mei s-au dus pe apa gârlei…când au auzit că vreau să mă fac preot. Dacă rămâneam ca ei, fotbalist…probabil că era un lucru bun. Numai că eu am o vocație de dus până la capăt.

Mă simt trist, gol…Iarăși: de ce mi-e frică să fiu bucuros, tocmai acum când mersul la București înseamnă noi schimbări în munca mea artistică…și introducerea mea în munca academică.

Deși sunt obosit am o dorință imensă să studiez, să scriu și să pictez. Plus să fac desene. Tot felul de schițe. Mama picturii trece prin mama desenului. Numai că eu am sărit la mama picturii din prima…și mă bucură asta.

La 7 fără două minute pleacă trenul spre București din Roșiori. Merg cu mamaia Floarea: singurul om care își uită bătrânețea ca să aibă un nepot, mai bine zis un fiu (că ea m-a crescut de la început și până azi) care își urmează harul de la Dumnezeu.

Nu vreau să fiu decepționat!

*

Confidențele unei femei sunt, mai întotdeauna, o lașitate plină de nevinovăție păcătoasă. De aceea nu pot să fiu atât de serios, pe cât și-ar dori ele,  atunci când mi se confesează femeile, care mint ca și când ar spune tot adevărul.

*

Îmi place să stau în gară și în cârciumă și să privesc…oamenii. De ce? Pentru că atunci nu știu că sunt ei înșiși. Îmi plac lucrurile pe care nu și le pot masca, pe care nu au timp să le precugete. Îmi plac oamenii fără farduri…deși fardurile, uneori, astupă miasmele de canal care ies din unii oameni.

Scriitorii sunt oamenii amănuntelor de suflet. De aceea prefer locurile anacronice, famate, aiurea…pentru că sunt avid de interiorul oamenilor. Eu îmi iau notițe mereu…

Nu mă interesează unde e omul…ci, dimpotrivă: cine este omul din fața mea. E o lichea sau e un Sfânt? E omul care îmi trebuie, balsamul inimii mele sau o tută care mă îngrozește.

*

Cred că iubesc locurile care nu îmi pun întrebări.

*

Îmi displac enorm de mult întrebările care nu devin dialog…ci sunt numai o hăituire a ta sau o ologire a ta, cu întrebări de piatră, a ta, a câinelui fugărit, încolțit, abandonat de toți…

*

Studentul = omul care studiază fără să îi pese de ceea ce spun ceilalți, care nu își găsesc în studiu…o înfrumusețare a inimii.

*

23 fără 5 minute. M-au tulburat cuvintele: „Cu ochii ațintiți asupra gropii, Rastignac înmormântă în adâncul ei cea din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una dintre acele lacrimi care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului”. Sfârșitul lui Moș Goriot e divin prin aceste cuvinte.

*

Suferință tăcută…Mă văd neputincios după atâtea dureri și nu știu ce să fac.

*

Astăzi am fost bântuit de ideea imaginilor suprapuse. Am senzația uneori că trăiesc într-un loc și mă simt că aș trăi într-altul. Esențialismul meu (propriul meu curent literar și artistic n.n.) e mult mai veridic decât suprarealismul lui Dali. Eu nu mă ascund, cum a făcut-o toată viața Dali, ci integrez. Integrez simțămintele interioare ale multor oameni într-o explicație existențială sinceră, fără morga atotștiinței.

*

Poate că putem trăi fără dragostea altora dacă știm să dăruim dragostea noastră. Uneori dărui mai mult decât primești.

*

Nu suport nici fatalismul și nici abdicarea. Deși mi se întâmplă adesea lucruri pe care nu mi le-am dorit și nici nu le doresc, eu totuși merg mai departe. Am conștiința tipică a învingătorului de geniu. Se învinge întotdeauna în viață prin imensitatea a ceea ce faci și simți. Învingi prin măreție și noblețe interioară.

*

2 octombrie 1998. E ora 8 fără ceva seara. După două zile de stres universitar, m-am întors în chilia mea temporară. Nu mi-am găsit încă acoperiș stabil. La București totul e de-o instabilitate năucitoare.

Deocamdată stau la nașă-mea, care mă ține pe cuie. Am umblat astăzi prin câteva internate și toți ne-au întors spatele: s-au dat deja camerele. Adică: s-a luat toată șpaga pentru ele. Două oferte…însă mie îmi trebuie o cameră până în 200.000 de lei.

În mod providențial, la Biserica Sfântul Mina, a venit o doamnă, pe care nu am văzut-o niciodată și mi-a dăruit 50.000 de lei după care s-a făcut nevăzută. Am rămas năucit de ajutorul Prea Curatei.

L-am văzut pe Otomega (acum diacon la Patriarhie n.n.) la facultate. Am vorbit puțin…Octavian e la Litere. Apoi m-am întâlnit cu fata de la ziaristică.

Mi-a rămas în minte copila din tren. Era minunată. Amănuntele care îți plac sunt cele care rămân imprimate pe retină.

Am intrat în anticariatul de pe Sfânta Vineri: mic și burdușit cu cărți.

De la Gianina (viitoarea soție n.n.) l-am luat pe Rubén Darío și pe CésarVallejo. Spaniolii au o poezie cu mult sânge…și prea multă poezie spaniolă te face parcă să nu mai ai contact cu realitatea. (…)

Nu am vrut să fac facultatea la fără frecvență, pentru că îmi place să fiu în mijlocul acțiunilor. Tipul pe care l-am întâlnit în cabinetul decanului era simpatic. Mi-am dat seama că e moldovean…și am nazalizat o cerere în graiul moldovenesc, de care ei sunt plini până în gât…

La cămin, pe lună, e 175.000 de lei și 300.000 fondul de rulment. O garsonieră e 500.000 de lei pe lună iar un loc la vilă e 300.000 de lei, fără întreținere.

Încep să mă simt liniștit…deși nu sunt un student cu chirie stabilă. Mai am 510.000 de lei pentru casă și 43.000 pentru drum. Însă vinaromul meu, nenorocitul, costă 350.000 de lei, alături de culori (de cele care îmi trebuie, nu de toate) și aracet.

Am pierdut niște tablouri mari. Adică nu am avut timp să le fac. E o zi de vineri.

Afară e înnorat. Au fost rafale de vânt cu câteva minute înainte. Deocamdată mă încălzește cămăruța mea, care nu are deloc aerul camerei mele de lucru.

*

Bucureștiul: orașul unde trebuie să te lauzi cu orice, dacă vrei să supraviețuiești.

*

Oamenii zâmbesc mult aici, dar aidoma unui soare cu dinți. Multă tăcere și falsă supușenie, pe care ei, dintr-o mare delicatețe hoțească o numesc: evlavie. Însă de când au devenit dracii niște Sfinți?

Orarul e teribil de încărcat și pentru mine e  tare aiurea, pentru că am multe ferestre în care șomez. Și, dacă acasă consideram pierdutul timpului un mare cataclism…aici sunt încurajat, dimpotrivă, să pierd timpul cu duiumul, chiar cu plăcere…

Aș fi vrut să îi spun lui Balzac, că sufletul omului e un univers compus din miliarde de universuri. Acesta este esențialismul: sufletul unui artist, care își asumă multe universuri personale pentru a le exprima și nu pentru a le face să se bată cap în cap.

Însă Bucureștiul e pentru mine orașul în care eu îmi fac șantierul operei mele. Pot face investigații și anchete de profil năucitor de multe, adică să creez personaje din zeci de profiluri personale, autentice, veridice, care merg pe stradă…

Deja am câteva personaje de nuvelă și de roman, care sunt mereu în lucru, adică care se formează din bucăți de oameni disparați. (…)

Georgiana Chircu m-a căutat de două ori și nu m-a găsit. Oare îmi mai păstrează „prietenii” versurile și cărțile pe care li le-am dăruit cu dedicație? Mă doare că o parte din creația mea am risipit-o aiurea, scriind cărți pentru o singură persoană și dăruindu-le fără manuscris de rezervă. Însă asta a fost inima mea atunci: să dărui.

Am scris lucrări despre care nu mai știu nimic și poate că nici nu voi mai ști. Însă știu că, la un moment dat, cărțile mele vor ieși la lumină. Încrederea mea în ceea ce fac nu va fi distrusă de nimeni și de nimic.

Acum, în această clipă, mi-e foame. Vezi la ce te ajută exercițiul ascetic? Însă și mai foame mi-e de faptul de a citi și de a scrie. O foame neprecupețit de frumoasă.

Did you like this? Share it:

Previous

Dorin Streinu, Despre mine însumi (jurnal de scriitor) [1]

Next

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [3]

1 Comment

  1. Camelia

    Hristos a Inviat!

    S-a spus, si pe buna dreptate, ca cel va vrea sa schimbe lumea va trebui sa se schimbe el insusi mai intai de toate.

    As incerca sa reformulez si ar iesi cam asa: citesc jurnalul de scriitor, si constat ca sunt (inca) un om normal intr-o lume anormala; asa schimb eu (acum) lumea, schimbandu-mi ochelarii cu care eu o vad pe ea; mai mult, mi-e peste putinta.

    Un suflet drag mie asteapta la medic o consultatie si un antidepresiv. S-au adunat multe in viata ei si nu stie cum sa o mai scoata la capat. Iar pe mine ma apasa sentimentul vinovatiei ca nu pot face mai mult pentru ea. Dar nici pentru mine, constat cu tristete.

    Insa am citit jurnalul publicat si, parca nu mai e asa de innorat afara. Iar ploaia uneori ma face sa renasc.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén