Ce revedem? Ceea ce ne place, ceea ce iubim, ceea ce nu am vrea să uităm, lucrurile care au detaliile care ne fac bine.

O carte citită e o întâlnire cu un prieten din trecut. Cu cât e mai citită de către noi o carte cu atât ne devine un prieten vechi, indispensabil.

Așa se face că în căsătorie, femeia pe care o iubim e cea pe care o cunoaștem în multe detalii, cea care a devenit una cu amintirea noastră, o parte din ființa noastră, fără de care nu ne putem imagina existența.

Când femeia iubită e departe…sau prea departe de noi, dincolo de lumea noastră…atunci ea e în inima noastră ca o realitate indispensabilă pentru că e o amintire construită cu dragoste.

Și revederea este o construire pasionantă a neuitării. Cu cât revedem mai mult pe cineva cu atât îl purtăm mai deplin în noi.

Rugăciunea către Domnul și împărtășirea euharistică cu Sine sunt o neuitare, o întipărire abisală în noi, o locuire a Sa în noi, o unire ființială cu Sine.

Prin această întipărire a oamenilor sau a Domnului în noi trecutul e un prezent asumat, portabil, un prezent pe care îl avem în noi, cu care trăim pas cu pas.

Pentru că reîntoarcerea pentru a revedea oameni, locuri, cărți, evenimente le-a făcut pe acestea foarte vii, de neînlăturat din iubirea noastră.

Did you like this? Share it: