Am răsfoit o antologie de versuri a lui Adrian Maniu și în poemul Botezul m-a izbit versul: „…răsăritul suia peste case”.

Citare din Adrian Maniu, Versuri, ediție, postfață și bibliografie de G. Gheorghiță, Ed. Minerva, București, 1979, p. 120.

Ceea ce importă aici nu e răsăritul, faptul că el se petrece…ci creșterea răsăritului, mărirea lui continuă…urcarea și mai sus a soarelui pe cer, care se vede deasupra caselor. Cu alte cuvinte, soarele la amiază sau la apus e soarele acela, care a răsărit dimineața, devreme…după cum bărbatul de mâine…a fost copilul de ieri.

O imagine evolutivă. Un soare care se dezvoltă continuu prin verbul a sui fără ca să fie altul decât cel…care s-a ivit în zori. Iar noi înțelegem că e vorba despre  soarele la amiază deși nu se pomenește în vers despre așa ceva, ci doar despre faptul că el suie peste case.

Trebuie să ai experiența acestei vederi ca să vorbești despre ea.

Importanța acestui vers este experiența ca atare…exprimată într-o imagine care doar îmbobocește…deși, în realitate, soarele e deasupra caselor, e la amiază…și nu mai e în zori, la răsărit.

Did you like this? Share it: