Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 24 aprilie 2010

Dorin Streinu, Caietul atenției (însemnări și studii de caz) [1]

Anul 1999. E unul dintre caietele mele de notițe, caietele unde se formau personajele, subiectele de nuvelă, roman, teatru. Adică unul dintre caietele mele de creație. O parte din bucătăria operei mele, deși multe lucruri de aici nu le-am mai folosit…pentru că am decis, deodată, să renunț la artă pentru viața cu Dumnezeu.

***

Motto:

Dacă sunt mai atent decât alții pot vedea Îngeri acolo unde cei mai mulți nu văd decât pietre răsturnate.

*

16 ianuarie 1999.

– Ce face?!…

– Cântă la pian, după cum se zice…

Un zâmbet vulgar, din partea lui.

Fi-sa se culcă cu toți. E o bucurie?!

Bărbatul îi dă ei telefonul iar ea țipă la fie-sa ca o maimuță în junglă. O întreabă, la un moment dat, după ce o drăcuise cu toate zilele ei de naștere (ar fi putut avea mai multe?!) și cu toți amanții, pe un ton dur: Vii încoace?…

I se răspunde…de dincolo de fir…

„Ai să vezi tu!”, o mai amenință odată, de parcă nu ar fi fost și așa destul.

Închise telefonul cu un pleosc amărât. Erau doar trei pași până la ușă…și amărăciunea mamei pentru fiică tot la fel de serioasă ca lătratul unui câine pe stradă…

*

De ce trebuie să țipi la telefon ca o maimuță?

*

Mă grăbesc. Personajele mele se grăbesc. Mi-e teamă să stau pe loc. Nu trebuie să pari un oarecare. Mi-e frică de unele cuvinte.

*

Ce impact are cuvântul în inima unei tinere, fie ea și parașuta cartierului?

*

Între doi inși. Bărbat și femeie. Se simt atrași unul de altul dar nu o recunosc. Nu pot să admită acest lucru. Nu vor să schițeze acest adevăr…deși îl trăiesc cu tot sufletul.

Situații personale foarte diferite.

Relație fără viitor.

Toți le stau împotrivă.

De la un moment dat vor vorbi. Vor vorbi în  continuu. Vorbe fără șir…N-au sens? Ba da!

Le e frică să tacă, pentru că dacă ar tăcea…ar trebui să recunoască că se doresc, că se iubesc foarte mult.

Inflație verbală.

Ce ar putea să spună tăcerea lor? Ar mai putea să iasă din tăcerea aceasta…în doi? Ce ar declanșa mecanismul interior? Cum să fac să îi pun în față, față în față, în așa fel încât sinceritatea dintre ei să nu fie brutală?

Toate semnalmentele celor doi sunt foarte brutale, evidente, prea evidente. Trebuie să decongestionăm  atracția sexuală dintre cei doi…și, în același timp, să construim o discuție, pe o temă comună, filosofică sau intimă (de ce nu religioasă?), prin care relația să nu ajungă în pat…ci la o cunoaștere reciprocă mult mai avansată, mai profundă.

De ce ar fi mai important sexul decât cunoașterea reciprocă? Poți să construiești o  relație numai pe libertinajul sexual?

El e necăsătorit. De fapt i-a murit soția în urmă cu un an.

Ea e căsătorită însă, dar soțul e un bețivan.

El pare ok doar în aparență, pentru că, de fapt, își ascunde viciile…acolo, în cadrul unde o întâlnește pe femeie, care și ea își ascunde adevărata drama familială.

De ce n-o iubește soțul? Pentru ce s-a apucat de băutură? Lipsă de iubire…sau de încredere în viață? El se teme de sine…sau de femeie?

De ce e o femeie periculoasă…pentru un soț alcoolic?

În acest punct trebuie să apară o descriere interioară a femeii. În primul rând: onestitatea ei. Dar aceasta se va bătea cap în cap, în aparență, cu tendința de a ieși din cuplu. De ce o femeie căsătorită și-ar dori un amant și nu încearcă să își recapete soțul?

Când și de ce s-a produs sciziunea internă a cuplului? A existat cuplul ca atare…sau a fost o fantezie, în mintea unuia dintre ei, în speța noastră soțul, că de aceea s-a apucat de băut? Ideea centrală: lipsa de dragoste…naște extreme. Care sunt lamentabile, fără doar și poate.

*

În ce constă taina personajului? E vorba de acțiunea romanului sau de profilul său intern, ca atare? Cred că ține și de una și de alta. Caracterul personajului se intercondiționează cu derularea evenimentelor.

*

Un personaj care face lucruri pe care nu și le poate explica. Sau nu în mod deplin.

Poți trăi fără să știi ceea ce se petrece cu tine?!

*

Neliniștea și păcatul. Păcatele nespovedite: sursa neliniștii personale.

*

De ce ne plictisim dacă ne privim, un timp, numai pe noi înșine?

*

Cred că nu știm sau am uitat să ne luăm în serios. Nu mai știm să ne iubim, să mai fim prieteni, să fim loiali.

*

Nu-mi dau seama cum e să mori. Nu cunosc disperarea. Nici ultima limită. Cred că un om simplu suferă de cele mai multe fobii, pentru că nu și le poate explica. El se simte de-a dreptul străpuns, exilat în deznădejde.

*

Atracția lui pentru curve. Se diminuează în mod constant. În ce constă fascinația: în a dori sau în a cunoaște? Asta explică și sinuciderile și omorurile. Mulți au vrut să vadă cum e să mori…și s-au sinucis prostește. Sadismul începe din momentul când dorești, când îți place să omori. Satanismul plăcerii…

*

Cum arată ura?

Ce verbalizăm/transmitem altora, când înjurăm sau drăcuim?

Ce s-ar întâmpla dacă un câine ar începe să vorbească?

Dacă ar începe să vorbească casa?, patul nostru?, mâna noastră?!!!!

Animalele tac. Ele nu pot să spună păcatele noastre…Până când însă păcatele noastre vor mai sta ascunse?!

*

De ce nu avem încredere în nimeni, ca în noi înșine?!

*

Date, noi date. Atenție la detalii! Prin detalii voi smulge oamenilor secretele lor.

Sufocantul spectacular

Da, sufocanta tratare a ochilor noștri numai cu evenimente de suprafață, care nu au profunzime, care nu se scufundă în noi. E mare diferență între a ieși în aer liber, a merge în pădure, a explora o curte sau o casă, a căuta cărți într-o bibliotecă și a privi un film cu aventuri, care e senzațional, ne prezintă multe imagini, dar nu ai niciun contact real cu obiectele.

Ele trec prin fața ochilor tăi. Sunt un spectacol.

Dar nu unul atât de important încât să se înfigă în persoana ta, să lase urme.

De ce? Pentru că știm că ceea ce noi privim e ficțional, e în computer sau în televizor…și nu pe bune.

De ce nu mai reacționăm normal când vedem că cineva leșină sau moare pe stradă? Pentru că percepția asupra morții, a suferinței, a dramei personale s-a estompat, a trecut în zona impasibilului datorită culturii media, care, prin multitudinea de evenimente dramatice pe care ne-o oferă (aproape toate false), ne face să credem că orice rană…nu e dureroasă.

Nu mai reacționăm la evenimentele reale…pentru că ni se pare că nu sunt reale.

Saturarea noastră cu imagini…ne-a sufocat simțul realității, ne schimbă continuu modul de a fi, ne învață să fim ultrarapizi în dorințe, în strigătul: vreau!, am nevoie!, pentru că nu mai cerem de la noi împlinirea unei dorințe ci de la alții sau de la un sistem întreg, fie el politic, social, economic, militar…

Spectacolul e doza noastră de bucurie ieftină.

Ni-l cumpărăm, îl mâncăm ca pe un sandviș…și gata.

Tocmai de aceea mulți nu mai caută mari iubiri, nu își mai fac mari planuri de viață…pentru că s-au învățat cu lucruri ușoare, rapizi, ieftine.

Mergeam astăzi prin Muzeul Țăranului Român și mă apropiam de exponate ca să le simt. Pe cele pe care puteam le și atingeam. Am atins stranele, un monument funerar roman, lemnul unei mori de apă…

Toate erau reale, mirosul era greu, aerul era închis…microbii erau la ei acasă…

Cum miroseau exponatele, ce senzație aveai în fața lor, faptul că m-au durut picioarele (sălile sunt largi), faptul că m-a apucat tristețea, deodată, când vedeam că acele lucruri vii (odată) ale țăranilor, acum sunt lucruri intangibile, care nu mai au nicio întrebuințare practică (odată foarte practice)…toate acestea nu le-aș fi putut experimenta, dacă aș fi văzut doar fotografii din muzeu.

Fotografiile nu au miros…și nici conștiință đe sine. Numai noi, cei care trecem prin viață și ne raportăm la lucruri…le percepem după starea noastră interioară sau după modul în care, ele însele, se imprimă în viața noastră.

Pe scurt: spectacolul nu e viață. Fotografiile sunt mărturii despre fapte de viață…dar nu pot să înlocuie experiențele însele.

De aceea prea mult computer, prea mult televizor, prea multă izolare ne scot din ritmul normal al vieții, al anotimpurilor, al vremii noastre.

Coborârea în viață, în ritmul vieții sau reînvățarea ritmului vieții ne scapă de capcanele izolării.

Strângere de inimă

Am ținut să merg la târgul de Sfântul Gheorghe din curtea interioară a Muzeului Țăranului Român pentru ca să miros produsele autentic românești și apoi să mă întâlnesc, în mod nostalgic, cu satul românesc în cadrul expozițiilor din muzeu. Nu mi-am făcut niciodată timp, până astăzi, pentru ca să intru în muzeu și, după oale, țuică, brânză și carne de oaie afumată…

am intrat și în muzeu.

Doar 6 lei…pentru o lume dispărută.

Însă m-a năpădit o tristețe enormă dându-mi seama că satul românesc a fost muzeificat și că nu mai e viu, că se pierde pas cu pas, că se schimbă, că e altul…dar, pe de altă parte, m-am bucurat suav, că totuși, cineva, o instituție a statului, pe lângă altele, ne păstrează trecutul.

Cu strângere de inimă pentru trecutul îndepărtat…cât și pentru cel apropiat al satului românesc.

Pe lângă cum se mânca și se trăia atunci…noi suntem, totuși, analfabeți.

Analfabeți la naturalitate.

Analfabeți la gustul pentru simplu, frumos, apropiere de natură, de oameni, de Dumnezeu în primul rând.

Abia am ieșit din atmosfera icoanelor, a Bisericilor, a interiorului caselor, a morilor de apă…și parcă mă simt aruncat la mal, cu o epuizare enormă. M-a epuizat prea multul trecutului neamului meu, prea diversul, prea înfiorata atingere, cu inima, de el.

Acum am înțeles cât de bogat sunt pentru faptul, că știu cum se trăiește, în mod autentic, la sat.

Dacă nu aș avea, la fundamentul vieții mele, acea lume, cred că aș fi foarte gol.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în două ore, în mare grabă, m-am întors în trecutul satului meu…lângă și înăuntrul muzeului!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno