Am ținut să merg la târgul de Sfântul Gheorghe din curtea interioară a Muzeului Țăranului Român pentru ca să miros produsele autentic românești și apoi să mă întâlnesc, în mod nostalgic, cu satul românesc în cadrul expozițiilor din muzeu. Nu mi-am făcut niciodată timp, până astăzi, pentru ca să intru în muzeu și, după oale, țuică, brânză și carne de oaie afumată…

am intrat și în muzeu.

Doar 6 lei…pentru o lume dispărută.

Însă m-a năpădit o tristețe enormă dându-mi seama că satul românesc a fost muzeificat și că nu mai e viu, că se pierde pas cu pas, că se schimbă, că e altul…dar, pe de altă parte, m-am bucurat suav, că totuși, cineva, o instituție a statului, pe lângă altele, ne păstrează trecutul.

Cu strângere de inimă pentru trecutul îndepărtat…cât și pentru cel apropiat al satului românesc.

Pe lângă cum se mânca și se trăia atunci…noi suntem, totuși, analfabeți.

Analfabeți la naturalitate.

Analfabeți la gustul pentru simplu, frumos, apropiere de natură, de oameni, de Dumnezeu în primul rând.

Abia am ieșit din atmosfera icoanelor, a Bisericilor, a interiorului caselor, a morilor de apă…și parcă mă simt aruncat la mal, cu o epuizare enormă. M-a epuizat prea multul trecutului neamului meu, prea diversul, prea înfiorata atingere, cu inima, de el.

Acum am înțeles cât de bogat sunt pentru faptul, că știu cum se trăiește, în mod autentic, la sat.

Dacă nu aș avea, la fundamentul vieții mele, acea lume, cred că aș fi foarte gol.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în două ore, în mare grabă, m-am întors în trecutul satului meu…lângă și înăuntrul muzeului!

Did you like this? Share it: