Sufocantul spectacular

Da, sufocanta tratare a ochilor noștri numai cu evenimente de suprafață, care nu au profunzime, care nu se scufundă în noi. E mare diferență între a ieși în aer liber, a merge în pădure, a explora o curte sau o casă, a căuta cărți într-o bibliotecă și a privi un film cu aventuri, care e senzațional, ne prezintă multe imagini, dar nu ai niciun contact real cu obiectele.

Ele trec prin fața ochilor tăi. Sunt un spectacol.

Dar nu unul atât de important încât să se înfigă în persoana ta, să lase urme.

De ce? Pentru că știm că ceea ce noi privim e ficțional, e în computer sau în televizor…și nu pe bune.

De ce nu mai reacționăm normal când vedem că cineva leșină sau moare pe stradă? Pentru că percepția asupra morții, a suferinței, a dramei personale s-a estompat, a trecut în zona impasibilului datorită culturii media, care, prin multitudinea de evenimente dramatice pe care ne-o oferă (aproape toate false), ne face să credem că orice rană…nu e dureroasă.

Nu mai reacționăm la evenimentele reale…pentru că ni se pare că nu sunt reale.

Saturarea noastră cu imagini…ne-a sufocat simțul realității, ne schimbă continuu modul de a fi, ne învață să fim ultrarapizi în dorințe, în strigătul: vreau!, am nevoie!, pentru că nu mai cerem de la noi împlinirea unei dorințe, ci de la alții sau de la un sistem întreg, fie el politic, social, economic, militar…

Spectacolul e doza noastră de bucurie ieftină.

Ni-l cumpărăm, îl mâncăm ca pe un sandviș…și gata.

Tocmai de aceea, mulți nu mai caută mari iubiri, nu își mai fac mari planuri de viață…pentru că s-au învățat cu lucruri ușoare, rapide, ieftine.

Mergeam astăzi prin Muzeul Țăranului Român și mă apropiam de exponate ca să le simt. Pe cele pe care puteam le și atingeam. Am atins stranele, un monument funerar roman, lemnul unei mori de apă…

Toate erau reale, mirosul era greu, aerul era închis…microbii erau la ei acasă…

Cum miroseau exponatele, ce senzație aveai în fața lor, faptul că m-au durut picioarele (sălile sunt largi), faptul că m-a apucat tristețea, deodată, când vedeam că acele lucruri vii (odată) ale țăranilor, acum sunt lucruri intangibile, care nu mai au nicio întrebuințare practică (odată foarte practice)…toate acestea nu le-aș fi putut experimenta, dacă aș fi văzut doar fotografii din muzeu.

Fotografiile nu au miros…și nici conștiință de sine. Numai noi, cei care trecem prin viață și ne raportăm la lucruri…le percepem după starea noastră interioară sau după modul în care ele însele se imprimă în viața noastră.

Pe scurt: spectacolul nu e viață. Fotografiile sunt mărturii despre fapte de viață…dar nu pot să înlocuiască experiențele însele.

De aceea, prea mult computer, prea mult televizor, prea multă izolare ne scot din ritmul normal al vieții, al anotimpurilor, al vremii noastre.

Coborârea în viață, în ritmul vieții sau reînvățarea ritmului vieții ne scapă de capcanele izolării.