Instituția corespondenței

Ca să scrii scrisori trebuie să îți faci timp dialogic…și, în primul rând, să ai caracter. Să ai o inimă iubitoare spre dialog, căreia să nu îi frică să comunice, să se facă cunoscută, să iubească, să adune, tot timpul, pe alții în sine.

Articolul de față însă nu este despre corespondența mea, ci despre cea a Părintelui Alexandru Stănciulescu-Bârda. L-am creat, în mod special, pentru ca să conțină și să îmbrățișeze mărturia sa despre corespondență, despre ce a făcut scrisorile din sine, adică prieteniile de suflet.

Textul este integrat în ultima Scrisoare Pastorală (n. 179, 2010) și am primit-o, prin amabilitatea dânsului, înainte ca să fie publicată online.

***

Primele scrisori pe care le dețin în arhiva personală datează din 1959. Abia învățasem să scriu și am început să simt nevoia de a comunica. Descopeream atunci nu numai bucuria pe care ți-o dă cuvântul scris și descifrat, ci și bucuria legăturii cu semenii prin cuvânt. De atunci s-au adunat mii și mii de scrisori. O idee providențială mi-a venit, când am început să pun indigoul și să opresc copie după toate scrisorile pe care le-am trimis eu însumi.

Atât cele primite, cât și cele trimise s-au adunat în volume legate, copertate și numerotate. Până în urmă cu câțiva ani totalizau peste 60.000 de piese. După aceea nu am mai avut timp să le numerotez, dar le-am îndosariat cu grijă în fiecare săptămână. Între atâta noian de corespondență se află sute de scrisori de la oameni de valoare ai culturii  din țară și străinătate.

Personalități de prestigiu din țară, precum I. C. Chițimia, Gheorghe Bulgăr, Emilia Comișel, Petru Rezuș, Ene Braniște, Mihai Rădulescu, Alexandru  Elian, Alexandru Zub, Ștefan Pascu, I. I. Russu, Ioan Ionescu, Dumitru Bălașa, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Nicolae Corneanu, Valeriu Anania, Gh. Dumitrescu-Bistrița, Artur Silvestri, Șt. Stefănescu, C. Rezachievici, Alexie Buzera, Gh. Paschia și mulți, mulți alții, alături de nume de prestigiu din străinătate: Wolfgang Mieder (SUA), I. Dură (Belgia), Norman Simms (Noua Zeelandă), Hakim Mohammed Said (Pakistan), Ioan Miclău (Australia), Petru Buburuz (Moldova), Theodor Damian (SUA) și lista poate continua.

Unii au plecat dintre noi, alții sunt în activitate. La corespondența cu persoanele fizice se adaugă corespondența cu numeroase instituții, publicații etc. De-a lungul anilor, ziua s-a împărțit în două: înainte și după venirea poștașului. În ultimii ani, conectându-mă la internet, scrisorile au venit și au plecat prin văzduh, mult mai ieftin, mai ușor și mai simplu.

Sper că nu peste mult timp să public o parte din corespondența cu acești oamenii de seamă, fiindcă ea ar constitui o frescă de epocă, zugrăvind realități, oameni, caractere, întâmplări și mentalități.

După atâția ani de corespondență cu cei mai diverși oameni, din cele mai diverse domenii de activitate, pot să trag câteva concluzii, care să fie de folos și altora, mai ales celor tineri:

1. corespondența este un  pod între oameni, între minți și între inimi. Distanța și timpul sunt învinse cu ajutorul corespondenței, fie că este vorba de scrisori, telefoane, mesaje etc.;
2. este o trăsătură de caracter, o dovadă de bună creștere, de bună educație și de bună-cuviință să răspunzi la o scrisoare, la un telefon, la un mesaj;
3. prin corespondență, oamenii nu mai sunt singuri, izolați, se ajută reciproc, se completează, rezolvă probleme, se informează etc.
4. Corespondența zugravește pe-ncetul o adevărată frescă de epocă, devine document istoric.

Au trecut atâția ani de când au plecat dintre noi, dar nu pot uita corectitudinea și promptitudinea cu care răspundeau la scrisori regretații mitropoliți Nestor Vorniceascu al Olteniei și Antonie Plămădeală al Ardealului.

Ca dumnealor mai sunt azi mitropoliții Bartolomeu Anania al Ardealului și Nicolae Corneanu al Banatului. Oamenii aceștia aveau mii de probleme de rezolvat, erau antrenați în tot felul de activități și obligații, dar în maximum două săptămâni de la trimiterea unei scrisori către dânșii, poștașul aducea și răspunsul.

Uneori acel răspuns se întindea pe câteva pagini și, dincolo de demnitatea oficială, vedeai omul cu frumusețea lui interioară, cu trăirile, sentimentele, proiectele lui de viitor. Multe dintre proiectele cărților ce urma să le scrie mitropolitul Antonie Plămădeală se regăseau în unele scrisori ce ajungeau la Bârda. Când îmi apărea câte o carte sau câte un studiu și aveam extrase după el, trimitem câte un exemplar și marilor ierarhi de care am amintit mai sus.

Răspunsul venea prompt. Materialul respectiv era analizat, cântărit și judecat cu competență. Făceau aprecieri, observații, dădeau încurajări. Multe dintre realizările mele publicistice și intelectuale sunt datorate acestor oameni minunați, cu care Dumnezeu m-a învrednicit să corespondez de-a lungul anilor. Le încredințam gândurile mele, temerile, speranțele mele cu încredere, ca unor părinți și prieteni adevărați. Nu le-am cerut funcții, parohii în oraș, favoruri sau altele asemenea, ci doar bucuria de a întreține corespondență cu dânșii.

Deși eram un simplu popă de țară, Mitropolitul Nestor Vornicescu nu se rușina să mă ia cu dânsul la întrunirile Comisiei Naționale de Istorie Eclesiastică de la București, al cărui președinte era și să mă pună să fac comunicări în plenul acelei comisii. Nu a găsit nepotrivit să-mi pună la dispoziție imensa lui bibliotecă, din care să folosesc colecția revistei ,,Biserica Ortodoxă Română” pentru realizarea bibliografiei.

Nu le era rușine să-mi trimită câte un exemplar din numeroasele lor cărți, cu dedicație.

Astfel de ierarhi știau să păstorească, nu să stăpânească.

O vorbă înțeleaptă spune: ,,ca să cunoști un om cu adevărat, pune-l într-o funcție și privește-l apoi de jos în sus!” .

Oamenii aceia erau pe funcții înalte și, priviți de jos, de pe poziția unui preot de la țară, erau magnifici.

Dumnezeu să le răsplătească înțelepciunea, mărinimia și  frumusețea spirituală!

***

Credem că e un lucru necesar ca această imensă corespondență să devină publică, după cum e un lucru necesar, foarte necesar, ca datele cu caracter personal, care îi vizează pe marii oameni ai lumii să fie cunoscute de către toți, să fie puse în lumină, să fie cercetate de către cei care se dedică cunoașterii.

Corespondența, jurnalul  și, mai ales, manuscrisele, explică, în parte, opera. Iar a-i cunoaște pe cei care l-au ajutat cât și pe cei care l-au băgat la fund pe un mare creator se constituie în explicația greutății cu care s-au creat marile lucruri ale istoriei.

Toate detaliile personale restaurează și subliniază cu putere adevărul persoanei creatoare. Și acesta e lucrul fundamental: că cei care urmează unui mare om de creație pot avea o privire mult mai clară asupra forței lui creatoare, a modului cum s-a dedicat în viață…din toate aceste date imense care au rămas în urma lui.