Defectul lui Dali: vrea să pară tare, ca și Nietzsche, când e slab, foarte slab… Eu cred că ne-au mințit amândoi, dar au făcut-o bine, cu artă. Însă numai Dumnezeu trebuie urmat cu totul.

*

El stă și așteaptă ca să vadă ce spun eu.

Ea îmi  spune numai lucruri banale dar mă privește cu atenție, dându-mi senzația că mă urmărește la detalii. E un joc al nervilor.

După ce mă ascultă, ca și când nu ar fi auzit nimic, ea mă mai întreabă, încă odată, ceea ce eu i-am spus rar și explicit.

Ce au oamenii cu profunzimea de spirit?!

*

Mă enervează femeile care nu mai sunt sau nu mai știu să fie femei, cele care și-au pierdut feminitatea, bunul simț, candoarea, maternitatea. Îmi displac la culme șușotelile lor, cele care par tot universul lor zilnic, casnic.

*

Când vrea să atragă atenția asupra ei, asupra sentimentelor ei…își înalță sprâncenele și face grimase de mare doamnă. Râde prostește. Te descoase ca un polițist, deși nu înțelege că această atenție la lucruri mitocănești…vorbește despre caracterul ei infect.

*

Dezgustător! Ea dorește să fii numai omul-mulțumesc, cel care să îi pupe tălpile.

*

17 ianuarie 1999. Un geniu nu pictează decât ceea ce a trăit, ceea ce a trăit foarte bine. Îmi privesc ultima acuarelă și îmi observ obsesiile, durerile, furia…pe lucrurile mereu în neregulă ale acestei lumi.

*

Lucrurile pictate devin o hartă spre inima artistului.

*

18 ianuarie 1999. Dialogul cu posibilul sinucigaș.

– Dacă aș crede că sunt nebun m-aș arunca de pe bloc…

– De ce tocmai…de pe bloc?

– Nu știu foarte bine…Dar când vreau ceva gândesc mult la acel lucru și când obosesc…am tentația să mă arunc în gol…

– Nu te înțeleg!

– Și cine se înțelege?! Probabil văd sinuciderea ca pe o relaxarepur mentală și nu ca pe un act. Doar îmi închipui că sar în gol

*

19 ianuarie 1999

– Ți-e frică?

– Da, mor de frică!…

-Atunci nu ți-e frică…

-De ce?

– Pentru că ești ironic. Dacă poți ironiza o situație nu ești sub presiune.

– Atunci…nu mi-e frică!

– Și ce-mi spui mie?!…

– Îți spun, pentru că nu mi-e frică. Dacă mi-ar fi frică aș fi astronaut sau hipopotam

– Nu înțeleg nimic!…

– Nici eu și de aceea nu mi-e frică.

Mă uitam la el dubios. El la mine: la fel. Nu îi era frică dar…se temea de fiecare om care îi ieșea în cale. Îl stresa orice…Am fost laș când i-am spus că nu trebuie să se teamă de nimic?

*

22 ianuarie 1999. Pentru ce o iubește avocatul pe avocata (fosta lui colegă de facultate), care e alcoolică, dar nu dorește să o ajute? E vorba de demnitate, de respect sau de rușine și de prostie?

Ce înseamnă însă și aventura de-o noapte pentru el, deși el se culcă cu alta…visând la fosta lui colegă?

Poate înlocui o altă femeie sau te poți raporta la o altă femeie…ca la o înlocuitoare a soției/iubitei tale? Ce e femeia cu care te culci, în locul iubitei/soției, decât un prezervativ sau o păpușă gonflabilă?

*

Pentru ce e panicat un bărbat de…o femeie care îi dovedește că îl iubește? Îl panichează evidența sau lipsa lui de elan, de dăruire în fața ei?

*

Cine știe însă până unde duce dragostea sau nebunia unei femei?

*

Nebunul din romanul meu va deveni un Sfânt cutremurător de frumos. Metamorfoza lui va fi prelucrată atent.

E nebun pentru cine? Și cât de mult contează, până la urmă, unii care nu văd, în mod profund, caracterul unui om?

Aceasta e uimirea: când cel marginalizat, când cel nebăgat în seamă devine centrul atenției…și măreția lui nu poate fi egalată de mulți alții.

*

Romanul e gând profund și acțiune încetinită. Dacă nu observi viteza realității la relanti nu poți să oferi cititorului soluțiile pentru viața lui. Relantiul oferă cunoașterea de sine. Noi fărâmițăm realitatea, o explicăm, pentru ca să o facem inteligibilă.

*

Ne șochează nu ceea ce nu cunoaștem, ci ceea ce cunoaștem din plin și avem puterea să o spunem cu putere, fără frică și rușine.

*

Învăț tot timpul. Sunt atent la tot ceea ce mișcă în mine și în jurul meu. Prind viața din zbor…uneori, fără să o las să cadă în uitare. Memoria ne salvează trecutul și viitorul, fără care prezentul ar fi lugubru.

Did you like this? Share it: