Dorin Streinu, Caietul atenției (însemnări și studii de caz) [4]
23 ianuarie 1999. Dacă le iei oamenilor lucrul în care ei cred rămân goi, singuri. Credința e aceea care mă ține pe picioare. Prin ea îmi pot explica viața. Fără ea mă comport ca un animal.
Fără trecutul nostru ne dizolvăm în peisaj, nu ne putem orienta, nu știm cine suntem. Vom fi instinctivi fără momentele de har.
Cum putem atunci să schimbăm traiectoria vieții noastre, în așa fel încât să nu înnebunim?
*
Voi crea mai multe scrieri în care voi ataca problema nebuniei, care e frica tuturor. Pe oameni poți să-i faci orice…numai nebuni nu. De ce? Pentru că e deriziunea maximă…și nu pentru că e o problemă printre altele.
De când a fost tabuizată nebunia?
Însă vreau să creez o piesă de teatru, două, unde nebunia să fie frumoasă, să fie altfel, nebunul să se umple de respect…iar nebunul din roman, cum am spus, să coboare în sfințenie, să își sfințească viața. Un neînțeles…care uimește.
Când va fi timpul însă pentru…toate proiectele mele?!
*
Putem să fim alți, să îi jucăm pe alții…în așa fel încât, niciodată să nu ne dezlipim de noi înșine? Există rolul perfect?
*
Într-o zi îmi voi da seama că toate gândurile noastre sunt foarte simple. Atunci numai Dumnezeu va știi ceea ce îmi va trebui.
*
Unde e gloria? Nicăieri. Mă spulber într-o clipă și nu știu care clipă…
*
Credincioșii nu trăiesc într-un vis al rugăciunii, ci într-un realism al rugăciunii. E o chestiune foarte importantă, care explică oamenilor diferența între credință, ca relație cu Dumnezeu, și mulțimea de idei năstrușnice, superstițioase, care văd religiosul în hazard.
Credința nu are hazard, ci bucurie!
*
Îmi scapă întotdeauna esențialul despre om, chiar și atunci când îl prezint cât mai din interiorul lui?!
O, lumină, mai multă lumină!
Putem să scăpăm, în cele din urmă, de ideile preconcepute?!
*
Uneori scriu și nu pot explica cum gândesc ceea ce scriu sau de ce scriu ceea ce scriu. Am scris mai mult despre ceea ce nu știu decât despre ceea ce știu. Secretul? Să nu îți fie teamă de lucrurile la care ajungi, pe care ajungi să le scrii! Unde vei ajunge acolo trebuia să ajungi, fără ca asta să aibă de-a face cu ideea de predestinare.
*
Nu ne putem debarasa, în creație, cu totul, de ideile clasice, pentru că fără ele nu am mai putea explica nimic. Noi nu putem lucra cu nimicul! Noi lucrăm cu realitatea, pe care o percepem sau o deformăm în modul în care dorim, pentru a exprima lucruri pe care le dorim.
*
Pictez în criză de timp, de identitate, de spațiu. Nu știu ce să fac fără modele. Însă cele pictate fără modele sunt niște hieroglife ale persoanei mele mult mai importante decât modelele. Importante pentru cunoașterea de sine…sau pentru mirarea de sine.
*
Cel mai greu lucru în pictură e să faci culoarea să te asculte.
*
Nu cred că trebuie să fii prieten cu ceea ce faci. Creația trebuie să ți se plece, nu să te conducă! Însă, de multe ori, ea ne conduce…
*
De ce are silă bărbatul față de menstruația femeii? O vrea fără impurități? Poate că unul dintre motivele importante ale femeii, pentru care iubește curățenia, ordinea…e și acestă teamă de nebuloasa lunară care se produce în persoana ei.
*
Cel mai greu de creat într-un roman e moartea. Când omori un personaj în scrierea ta, simți că te omori într-un fel anume. E greu de explicat modul cum e să trăiești și în locul personajelor tale sau să le dai identitate proprie, lor, care odată erau una cu simțămintele tale interioare.
*
Cum îți sună: stătea cu sufletul jupuit în afară? Acesta e artistul: cel care are dramă delectantă…dar niciodată înțeleasă.
*
24 ianuarie 1999. Să nu zici: Nu!, dar să zici: Mulțumesc!.
Glasul de curvă: pițigăiat, afon la sensibilitate, căutând subtilitatea și dăruind moliciunea.
Poveștile spun lucruri trăite dar nu sensibile.
Ce înseamnă: să te pătrunzi de adevărul unei vieți de om?
*
Poți să spui ceea ce știe toată lumea (și ești plăcut de toți), însă să nu încerci să spui lucruri pe care nu le știu toți, pentru că vei deveni inamicul numărul 1 al oamenilor proști, care nu vor să învețe nimic nou. Ei sunt statici ca bolovanul.
*
Doamnele în vârstă nu se mai tem de propriile lor secrete, pentru că au ajuns la abilitatea aceasta, atât de perversă, de a minți despre ele însele, că îți pot vorbi o săptămână întreagă despre ele însele…fără să ajungă vreodată la lucrurile dureroase ale vieții lor.
Le asculți și, de cele mai multe ori, te enervezi.
Însă, dacă te gândești mai profund: le compătimești rău de tot.
De ce? Pentru că au învățat să mintă tocmai pentru că au fost călcate în picioare de prea mulți până la tine, care vrei adevărul lor gol-goluț. Ție nu mai vor să ți-l spună…de teamă să nu fii tot imbecil.
*
