Mirosuri, relevanță, talpa istoriei pe grumazul tău

Am prăjit peștele în mălai, m-am  ferit de stropii de ulei încins (care lasă urme de neșters, dacă nu ești…foarte atent), mă dur ochii și picioarele (ore întregi de muncă intensă) de la corectura ultimei cărți, care va fi văzută de ochii onlineului în curând, mi-am mirosit mâinile de multe ori și tot la fel de mult mi le-am și spălat, m-am gândit la cât e de relevant tot ceea ce facem noi (relevanță e un cuvânt la modă printre semidocții onlineului) și am simțit talpa istoriei pe grumazul meu la modul asfixiant…

Un șir de gânduri…

Una e să le scriu și alta e să le trăiești.

Întotdeauna esteții sunt cei care își închipuie cum ar fi…Cei care scriu din mijlocul durerii, al morții, al sărăciei, al bolii, al sfârșitului…scriu dramatic.

*

Știți cum miroase…o ceapă împuțită? Grețos…La fel și…o ceapă degerată: nu e bună la ciorbă.

În fața gunoiului îți ții răsuflarea. Nu e însă nicio diferență între gunoiul fizic și cel moral…Sunt tot la fel de relevante/de evidente…

Iar istoria îți bruschează ființa rău de tot…din cauza mirosurilor…de tot felul…

*

Miroase a smirnă.

Miroase a prost.

Miroase a răutate.

Miroase a tristețe.

Cele mai multe cărți sunt triste…pentru că prin ele s-au vindecat autorii lor.

Miroase a sărăcie.

*

De unde tendința aceasta de a pune mai multe subiecte în titlu? Pentru ca să facem așteptările mult mai atractive. Poate că el, titlul, reprezintă incapacitatea cititorului de a lua aminte la lucruri esențiale…și noi îi înșirăm toate lucrurile, care ar fi trebuit să fie esențiale pentru el și nu sunt.

Dar, indiferent de titlu, noi transmitem stări interioare…mai degrabă decât informații. Sau și atunci când informațiile primează, cititorul citește și starea ta de spirit (dacă e în stare) și tocmai aceea îi fixează cuvintele tale în sine.

*

Ce fac când sunt pus în colț, când sunt zdrobit, când mă simt singur, neputincios, urgisit de toți?

Aștept. Așteptând, am așteptat pe Domnul și mi-a fost mie spre mântuire.

Pentru că El va vorbi și nu va tăcea și va rușina pe vrăjmașii mei, El, Dumnezeul iubirii mele. Și credința se regenerează, crește, devine tot mai puternică, mai înaltă, mai-de-necuprins, pe măsură ce credem că suntem slabi în credință, că suntem singuri, că ne e greu…

*

Sfântul Dosoftei al Moldovei folosește, în titlul Psalmului al 50-lea, pentru a spune că a rămas însărcinată/gravidă femeia lui Urie, pe: a rămas îngrecată. O întreb pe Doamna Preoteasă:

– Crezi că are de-a face cu etimologia cuvântului grec?

– Nu!…Cred, mai degrabă, că e vorba de a rămas îngreuiată, grea…

Viața e grea…după ce te naști greu, cu greutate. După ce iei în greutate. Și când iei în greutate…și când credeai că stăpânești lumea, în groapă te sălășluiești, unde sunt la fel și bogatul și săracul…

*

Cât de expresivă e o viață nerelevantă, neevidentă? Pentru cine trebuie să fii și să scrii relevant?

*

Dacă vorbim despre talpa/cizma istoriei…ne reprezentăm istoria ca pe un colos, ca pe un uriaș?