Dorin Streinu, Caietul atenției (însemnări și studii de caz) [5]

4 februarie 1999. Stai în scaunul unui tren care merge greoi, dar merge… Ai un loc în plus în tren, un loc în lume, un loc stingher. Inviți o persoană să stea lângă tine. E sensibilă. Ia loc încet, la modul delicat.

Ce ne facem cu excesul de sensibilitate?!

Ia loc…și se face că doarme…Persoana e trează însă…Ce te face să fii treaz…într-o lume somnambulă?!

Citesc o carte iar ea este atentă la ceea ce citesc…Deci nu…doarme!

Acum, când scriu, ea, persoana de lângă mine, e atentă la modul în care scriu. Vrea să știe ce scriu? Nu o să-i arăt însă! Secretul e pentru mai târziu. Pentru acum e numai aparența, numai ceea ce se pare că fac…

Uneori mă îndrăgostesc subit de cumințenia oamenilor, cea din anumite momente ale lor…însă îmi țin sângele rece…pentru că uită repede această stare plină de candoare: cumințenia. Însă nu groșii la inimă moștenesc lumea, ci cei cuminți la inimă, cei delicați, cei curați la inimă.

*

O femeie căsătorită care ezită…la ce se gândește în primul rând?

*

Pleacă și începe o altă experiență. Pentru că viața nu poate să stea pe loc, e trepidantă. Uneori telefoanele te îmblânzesc și îți fac bine.

*

Povestea bărbatului care mănâncă un măr. Cap rotund, ochi căprui, fruntea îngustă, păr negru…flămând…Unghii neatente. Neglijent la detalii.

*

Însemnările febrile și cele mai fericite se termină cândva. Începe marea durere a clarității, adică asceza dură și neprihănită, căreia prea puțini îi fac față.

*

Una e să scrii literatură ca profesie și alta e să te explorezi din punct de vedere literar. Eu mă explorez…Nu scriu cu bucuria celui care vrea să ia ochii cu scrisul. Eu scriu ca să mă aflu…și nu ca să epatez!

*

Din țipetele copiilor se naște înțelepciunea acestei lumi.

*

5 februarie 1999. Eu: în palton negru și cu fular roșu…în fața mea două țigănci cu fuste înflorate. Câte două ghiuluri pe mână și un ambitus verbal căpiant. Oare poți să scoți prostia din tine…precum îți sufli nasul?!

*

Cât e realitate și cât mit în frustrarea sexuală? Cum însă să te frustreze ceva…care îți place?

Mă enervează să teoretizez asta, să bat apa în piuă, dar cred că trebuie să explicitez, prin intermediul unui personaj (evident: femeie), diferența dintre dorință și nevoie. Una e să dorești o relație sexuală (lucru firesc) și alta e să ai nevoie (când sexualitatea pare a fi un stigmat, o catastrofă).

Însă nevoia asta exacerbată, inclusă în paradigma frustrării, a fost gogonată rău de tot de Freud.

*

Ea nu mai avu ce să spună. Lăsă hainele jos…și fugi peste câmp. Întâlni pe cele două țigănci care mâncau praz, lângă râu, iar cea bătrână își spăla părul în albia râului. Norii grei, plini de presimțiri însă, se vedeau dinspre pădure.

*

Nasuri mici și broboane dubioase.

*

E greu să definești ce înseamnă linie pe un trup viu.

*

Iar el aștepta să miroase soarele…care începea să lumineze perifrastic.

*

7 februarie 1999. Cele mai grave momente de singurătate ale unui om: cele în care își încalcă jurămintele și, în primul rând, își uită Dumnezeul.

*

O liniște…în care țipătul se întoarce înapoi. În care,  fiecare pas, e uvertura unui cutremur interior.

*

Bătrânețea e timpul în care mișcările sunt mai puține decât așteptările.

*

Gustul posesiei. Ce înseamnă să te folosești de oameni, decât plăcerea că sunt ai tăi? Însă ce vigoare, ce concretețe are această posesie utopică?! Nici măcar pe noi nu ne avem…

*

Mica cititoare care citește romane erotice. Se masturbează însă ideologic. Ea crede că are nevoie de o accentuare a plăcerii…când plăcerea e tocmai refuzul de a fi liniștit.

*

O mistuie dorul. O arde lipsa ei de neîncredere în sine. Ce e mai ușor să faci: să îți urmezi iubirea…sau să ți-o înăbuși?

*

Chiar dacă un personaj e 80 la sută ficțiune, ficțiunea de acolo e o ficțiune reală. E chintesența multor ore de reflecție asupra cum să scriem caracterul unui personaj. Îi împrumutăm din caracterul nostru (ne dăm seama după) enorm de mult.

*

19 februarie 1999. Crede că trebuie să înceapă o altă parte a vieții lui și nu știe cum să procedeze. Îi e teamă dar are și curajul noului care îl mistuie. E avid după surpriza zilei de mâine.

Numai că, pe fiecare zi, nu îți continui viața, ci o iei de la capăt.

Pe fiecare zi înțelegi că nu ai făcut nimic cu viața ta, dar, că astăzi sau, poate, mâine, vei face acel lucru esențial, unicul, care ți-ar da bucuria vieții depline.

*

26 februarie 1999. Fericită este naivitatea supremă, care nu mai știe care e răul și dacă el trebuie făcut sau nu! Îl privești pe acest om umil și îți dai seama că nu-l interesează noul, pentru că el are noul lui, care e, totodată, cel mai mare vechi.

E al lumii mele și el, dar nu îi aparține, pentru că el privește în urmă, spre lumea care, cândva, i-a aparținut.

Așa mă voi simți și eu peste ceva timp. Voi fi străin în lumea pe care, cândva, am știut-o și am iubit-o foarte mult.