Mai jos e un fragment dintr-un capitol din cartea noastră Epilog la lumea veche (vol. 1):

***

În cartea sa, Psalmii în literatura română, Al. Andriescu face o excelentă și binevenită incursiune critic-diacronică în tradiția literară a psalmilor românești, de la Dosoftei și literatura veche până la postmodernism, trecând prin Heliade, Macedonski, Arghezi, Blaga sau Voiculescu, studiu care pune în lumină unitatea subterană și continuitatea epocilor literare române, ceea ce, pe un spațiu mai larg, încercăm și noi să facem.

El dezavuează, pe bună dreptate, curentul etnicizant, inițiat de N. Iorga și moștenit până la E. Negrici, care susține așa-zisa românizare a psalmilor lui Dosoftei, dar consideră pe mai departe valabilă influența folclorică, afirmând, spre exemplu:

„Creatorul [lumii] este preamărit în mijlocul minunilor sale, cum spune inspirat Dosoftei, tălmăcind imaginile biblice într-o limbă poetică de inspirație folclorică, ce era capabilă, mlădiată de el, să le conserve și să le restituie nealterată, dacă nu îmbogățită, întreaga frumusețe. În această pictură naivă, norii sunt scară la cer, creatorul își mână caii iuț ca vântul, îngerii cei călare ca gândul mărg de tare, prăpastea de-mbrăcăminte își pornește apa detunată de porunca lui Dumnezeu…” etc, etc.  (cf. Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 24).

Îmi pare rău că această teză profund eronată face în continuare istorie și ceea ce doresc este să încerc să explic că fundamentele alegorice ale mitropolitului nu erau folclorice.

Universul este creaţia ex nihilo a Dumnezeului Treimic: A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, / Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2)[1]. E o precizare dogmatică rezonantă în concepţia psalmilor: Ce Tu, Doamne, ceriul şi pământul / Le-ai făcut din voaie [de voia Ta] cu cuvântul /…/ Să fiţi blagosloviţ de Domnul, / Ce-au fapt ceriul, pământul şi omul (Ps. 113, 29-30, 61-62); El au fapt ceriul cu cuvântul / Ş-au întărit tot pământul (Ps. 120, 5-6). Sau: Ce-au poruncit sângur cu cuvântul / De s-au făcut ceriul şi pământul (Ps. 133, 13-14). Etc.

Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie şi a adus-o întru existenţă atunci când a dorit, într-o armonie deplină, nemaiexistând nimeni care să cunoască sfatul Treimii şi gândul Său: Cela ce-au pus stelelor măsură / Şi numere careaş pre făptură [care a dat nume stelelor], / Mare este Domnul de tărie, / Şi gândul Lui nime nu-i să-l ştie (Ps. 146, 13-16) ; Că Domnul au cugetat cu gândul / De le-au făcut [cele ce există] şi-I ţân toate rândul [orânduiala, ordinea] (Ps. 148, 15-16).

Hristos Dumnezeu este Lumină şi Iubire arzătoare, şi, într-o exprimare mistico-simbolică, are sălaşul în soare, / De scripeşte şi dă strălucoare, / Ca un Mire când stă de purcede / Dintr-a Sa cămară unde şede. /…/ Şi nu-i nime să-I scape de boare, / Să s-ascunză de Dâns la răcoare (Ps. 18, 13-16, 21-22). Mirele acesta este însăşi Frumuseţea şi Arhetipul frumuseţii umane, de Care nimeni nu se poate ascunde în răcoarea nefiinţei sau a nevederii Sale, nu se poate autodesfiinţa ontologic, ci doar se poate desfigura prin refuzarea acestei asemănări cu El (vom vedea mai târziu psihologia omului păcătos, sub condeiul lui Dosoftei):

Limba îm voi face condei de scrisoare / A scriitori grabnic ce nu-i pre sub soare, / Cu cât eşti de ghizdav [frumos, minunat] să-Ţ scriu în frâmseţe, / Că-ntreci pre toţ giunii cei din tinereţe (Ps. 44, 3-6).

Creatorul acesta a făcut şi lumea întreagă după chipul Său, ca frumuseţe şi lumină materială:

Văz că-i tocmit ceriul de mânule Tale,

Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale.

Ai tocmit şi luna să crească, să scază,

Să-ş ia de la soare lucoare din rază.

Stele luminate ce lucesc pre noapte,

De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate.

(Ps. 8, 9-12)

De la Tine zua luminează,

Şi noaptea cu stelele dă rază.

Tu ai tocmit luna de dă zare,

Şi soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmseţe,

De l-întoarce vara-n tinereţe.

Primăvara-i de Tine făcută,

Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 65-72)

Că mare Domn este Domnul /…/

Că-I este lumea pre mână,

Cu pământ şi cu ce-i plină,

Şi munţâi cu dealuri nalte

Supt cuvântu-I sunt plecate.

Şi marea cu nalte valuri

A Lui este-n toate laturi.

Şi de mâna Lui lucrată

Toată laturea uscată.

(Ps. 94, 11, 15-22)

Şi Tu, Doamne, cu cuvântul

Dintăi ai urzât pământul,

Şi ceriurile ce-s nalte

Sunt de mâna Ta lucrate.

(Ps. 101, 89-92)

Toate, ce vru Domnul a le face

Pre pământ şi-n cer, le-au fapt cu pace,

În mări şi pre la toată genunea,

De ş-au ivit Dumnezău minunea.

Suind nuori de preste hotară,

În ploi fece fulgere cu pară,

Dintr-a sale cămări scoţând vântul,

De-I face porunca şi cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

Creaţia aceasta este o urzeală desăvârşită, cu soare, lună, stele, munţi cu dealuri nalte şi mări cu nalte valuri, o lume nu doar înaltă, ci şi adâncă de genuni, vie şi dinamică, pe scena căreia se mişcă nori, fulgere cu pară şi vânturi.

Dumnezeu, cu mânule Sale, a făcut stele luminate, pe care Tu le-ai urzât toate şi – arghezian – de mâna Lui lucrată este toată laturea uscată, adică a pământului frâmseţe.

Luna dă zare nopţii, am zice, amintindu-ne de Blaga, cu largi fiori de sfânt mister

„Dosoftei laudă lumea proaspătă, luminoasă, veselă chiar, plină de minuni, edenică…”[2], trăsături care le vom regăsi aidoma la Antim Ivireanul şi care se vor imprima în textura literară a poeziei româneşti moderne şi o vor personaliza din interior. Ni se confirmă și de către alți cercetători: „această sacralizare cosmică îşi va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii româneşti”[3].

Aceste versuri nu doar „vădesc un suflet cu ochii deschiși și spre frumusețile naturii”[4], ci natura paradisiacă (în stare să fie avangarda frumuseţii paradisiace) este un corelativ al dogmelor teologice care susţin crearea lumii de către un Dumnezeu care este Izvorul frumuseţii şi al curăţiei/fecioriei. Ea este, totodată, o prelegere cosmică expusă permanent în faţa conştiinţei umane, care e un public întins pe tot pământul.

Când Immanuel Kant se arăta impresionat numai de cerul înstelat de deasupra sa şi de legea morală din sine însuşi, îşi descoperea amprenta teologică, fiindcă nu făcea decât să-l reformuleze pe Sfântul Pavel, care, mai întâi, a afirmat că universul este o carte de înţelepciune şi că legea conştiinţei sau legea morală se află dintru început în fiecare om, cultivat sau necultivat: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire (Rom. 1, 20); […] când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege (Rom. 2, 14). Epistola paulină către romani era, de altfel, preferata lui Luther şi, prin el, capătă o importanţă deosebită în aria protestantă de gândire, iar Kant nu avea cum să o ignore.

Eminescu putea afla la Kant şi Schopenhauer sau la romanticii germani o stilistică filosofică modernă, conformă cu spiritul vremii şi cu răul secolului, dar nu mai multă filosofie decât găsea în arhiva spiritualităţii proprii. De aceea, ni se pare inconsistentă afirmaţia Zoei Dumitrescu-Buşulenga:

„În imperativul categoric kantian din Critica raţiunii practice i se părea că găsise cheia acordării sale lăuntrice. Adâncimile lumii morle, frumuseţea şi gratuitatea acelei norme universale sădite în noi, la fel de frumoasă ca cerul înstelat desupra noastră, i-au dat un punct de sprijin în univers, un reper al perfecţiuniii interioare posibile”[5].

În opinia noastră, Kant nu făcea decât să îi reamintească, eventual, de imperativul moral.

Cosmosul este prima sursă de cultură a omului, un interlocutor intelectual pe măsura raţiunii sale, prima sa Academie de teologie şi filosofie, în timp ce în interior, conştiinţa sa este un nomocanon drastic. Şi în afară, şi în sine însăşi, fiinţa umană are cărţi nescrise, busole sau repere negreşite spre adevăr.

Ne situăm într-o tradiţie – pe care o urmărim acum la Dosoftei, dar de care nu ne vom despărţi niciodată în poezia românească şi care va naşte cei mai mari poeţi români, de la preromantici şi Eminescu până în epoca modernă (de aceea şi insistăm) – pe care o precizează Sfântul Ioan Hrisostom în capul cărţii, mai înainte de a începe să comenteze Evanghelia:

„Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt. […]

Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu”[6],

atât în epoca Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament.

Asemănător îşi va formula discursul şi Varlaam, în prefaţa Cazaniei, fundamentându-şi demersul pe necesitatea transmiterii scriptice a înţelepciunii, în contextul declinului umanităţii şi al decadenţei istorice.

Ne aflăm la o distanţă semnificativă de Apusul Europei care, după despărţirea de Bizanţ, a instituit în cultura sa centralitatea Bibliei scrise, fundament pe care umanismul şi protestantismul l-a întărit acolo definitiv – numai o reconvertire religioasă îl mai poate zgudui.

Nu trebuie să înţelegem de aici că Orientul bizantin şi est-european s-a concentrat pe o cultură populară, în niciun caz! Acelaşi Ioan Gură de Aur scrie Acuzare celor care nu citesc Sfintele Scripturi [7]. Nu e un îndemn, este o obligaţie, transmisă panpatristic, şi care a străbătut la noi secolele şi istoria: Ispitite Pisaniia (Cercetaţi Scripturile – In. 5, 39). Pentru medievalii noştri, cel ce nu ştia să citească era dobitoc (Ps. 48, 12) – şi, în capitolul dedicat lui Dimitrie Cantemir, G. Călinescu sesiza, în Istoria sa literară, că boierii Costini îl apostrofau astfel pe Constantin Cantemir, care era iliterat.

Însă există un hiat între Occidentul catolico-protestant care absolutizează Scriptura, afirmând exodul lui Dumnezeu în cer şi absenţa relaţiilor Sale directe cu oamenii (a revelaţiilor), şi Răsăritul ortodox care posedă în continuare o biblie cosmică, pe lângă cea scrisă, precum şi experienţa mistică a contactelor revelaţionale dintre Dumnezeu şi oameni, apărată şi întărită de curentul isihast sub îndrumarea unor mari gânditori mistici ca Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. XI), Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV), Sfântul Paisie Velicikovski (sec. XVIII) – ca să evoc doar câteva nume răsunătoare, dintr-o mare mulţime de susţinători ai teologiei vederii lui Dumnezeu.

Aceste precizări sunt esenţiale pentru a înţelege poezia lui Dosoftei şi a urmaşilor săi, efluviile de entuziasm ale lirismului care sesizează firele de lumină şi de har ce străbat textura unei naturi şi a unui cosmos, privit ca spaţiu securizant, tocmai pentru că e contemplat în ingenuitatea sa.

Dosoftei urmează, în ce priveşte urzirea cerului şi a luminătorilor cereşti, tradiţia traducerilor mai vechi ale Psaltirei, precum cele utilizate de Coresi, care precizează, chiar mai subtil, că Dumnezeu a urzit toate cu degetele: Că văzu ceriul / vădzură cerurile, lucrul deagetelor Tale, luna şi stelele ce-ai Tu urzit…[8].

Aceleaşi detalii le regăsim şi în Cazania lui Coresi:

Şi împărţi lorŭ tocma (ce se zice, pre voia loru-şŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocmai amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înţelesu şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ şi totu ce e pre elŭ. […] Iar celŭ fecioru mai mare şi dereptŭ întru slava Domnului aceastea le primi. Văzu ceriulŭ şi de bunătatea făpturiei cunoscu pre Ziditoriulŭ. « Văzu », zice, « ceriulŭ, lucrulŭ degetelorŭ Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitŭ ». Văzu amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnulŭ, cela ce o au înfrumuseţatŭ [9].

Un alt poem creaţionist, reprodus şi comentat (fragmentar) de toate studiile dedicate lui Dosoftei, este psalmul 103. El detaliază zilele creaţiei şi le relatează într-o reflectare poetică,  chiar şi în varianta neversificată, cu atât mai mult în transpunere poetizată:

Să Te-mbraci cu mărturie,

Cu frâmseţe şi tărie,

Că Tu Te-nveşti cu lumină,

Ca soarele-n zî senină.

Şi Ţi-ai tins ceriul ca cortul,

De l-ai înfrâmşat cu totul,

Şi i-ai pus deasupra ape,

Din tinsori să nu să scape.

Nuorii Ţ-ai pusu-Ţ scară,

Când vei să pogori în ţară.

Caii Îţ sunt iuţ ca vântul,

De mărg unde Ţi-i cuvântul,

Şi ca gândul mărg de tare

Îngerii Tăi cei călare,

Şi pedestrimea ca focul

Merge strălucind cu totul.

Tu-ntemeiez[i] cu cuvântul

De stă nemutat pământul.

Tu i-ai datu-i de mainte

Prăpastea de-mbrăcăminte,

Şi stă gata să te-asculte,

Să dea apa preste munte,

Şi de svânta Ta poruncă

Va fugi din deal la luncă,

Că va merge detunată,

De glasul Tău înspăimată. /…/

Copacilor de pre câmpuri

Tu le dai saţâu pre timpuri,

Şi chedrilor din Livanul,

Ce-i răsădeşti pre tot anul.

Acolo vrabii ş-or face

Cuiburi, di-oe şedea cu pace,

Că le este rodionul

Povaţă, pus de la Domnul.

Cerbilor le-ai dat să salte

Pre munţâi cu dealuri nalte,

Şi iepurilor scăpare

Le-ai dat s-aibă supt stânci tare.

Luna ai făcut cu rază

Să crească-n vremi şi să scază,

Şi soarele ş-nmereşte

Apusul ce odihneşte.

Din tuneric faceş noapte,

De ies gadinile toate.

Lupii urlă şi scâncează,

Când spre vânat să gătează,

Să-ş ceie şi să-ş răpască

De la Domnul să-i hrănească,

Până când răsare soare,

De mărg cineş la-nchisoare.

Şi omul, fără de greaţă,

Iese-n treabă demineaţă,

De lucrează pănă-n sară,

Zî de iarnă şi de vară.

Pentru-aceea, Doamne svinte,

Să fii mărit de mainte

De lucruri ce-ai făcut mare,

Cu sfat bun, cu aşezare!

Pământul îi plin de fapte

Ce-ai făcut cu bunătate.

Şi marea câtu-i de lată,

Şi largă, şi desfătată,

Într-însă să ţin heri multe,

Jigănii mari şi mănunte.

Preste luciu de genune

Trec corăbii cu minune.

Acolo le vine toană

De fac chiţii gioc şi goană.

(Ps. 103, 5-30, 71-112)

Psaltirea este o Biblie în mic, chintesenţiată, care repetă totul de la Geneză până la Eshatologie (de aceea este cartea din canonul Vechiului Testament solicitată cel mai mult în cultul Bisericii), deşi adesea într-o formă profetică umbrită simbolic, ce are nevoie de o hermeneutică înaltă şi subtilă (fapt ce o face şi mai agreabilă hermeneuticii teologice ortodoxe), iar psalmul 103 este o deuterogeneză, o relatare a primelor şase zile ale creaţiei, într-o altă formulă decât cea din primul capitol al Facerii.

Critica literară a remarcat pe drept cuvânt poezia acestui psalm, deşi, cu toată amprenta personală imprimată de Dosoftei, ea este în esenţă scripturală. Dosoftei nu face decât să-i extrapoleze semnificaţiile şi să-i aplice o haină lingvistică românească inedită – ceea ce nu-i scade câtuşi de puţin din virtuţile de poet.

Se observă ordinea în care sunt create faptele/făpturile: cerul şi pământul (cf. Fac. 1, 1), prin care Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi Sfinţi Părinţi înţeleg: lumea nevăzută şi lumea materială.

Dumnezeu este Creatorul şi Soarele amândurora, Cel ce Se îmbracă ca soarele-n zî senină şi care are nuorii scară, adică slava dumnezeiască, harul sau energiile Sale necreate, pe care o pot sesiza duhovniceşte oamenii sfinţi, când vei să pogori în ţară, când Se revelează lor: pe Sinai (Sfântului Moise – în timp ce poporul privea temător de departe), pe Carmel (Sfântului Ilie), pe Ermon şi Tabor (Sfinţilor Apostoli), sau, aparte şi individual, unei persoane anume, care vede numai cu ochii inimii, nedetectat de cei din jur.

Versurile acestea reproduc o altă hermeneutică patristică la scara lui Iacov (mai frecvent se consideră însă că o reprezintă simbolic pe Maica Domnului), adică scara pe care a văzut-o Sfântul Patriarh Iacov în vis extatic, care unea cerul cu pământul şi pe care urcau şi se pogorau îngerii Domnului (Fac. 28, 12: Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea).

Domnul are îngerii drept cai… iuţ ca vântul… şi ca gândul (nu e o expresie populară, de basm, părerea mea este că Dosoftei e creatorul, sursa primară, nu imaginaţia populară), şi pedestrime [de îngeri] ca focul…, strălucind cu totul, zeloşi să-I împlinească Lui cuvântul, porunca (de mărg unde Ţi-i cuvântul). Aceştia sunt cerul.

Imaginile nu sunt doar poetice. Norii slavei lui Dumnezeu sunt trăsura sau caleaşca Lui, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime. Unde sunt nori în Scriptură, însoţind manifestarea unei revelaţii – susţine interpretarea hrisostomică evocată –, acolo e şi slava negrăită a lui Dumnezeu, lumina Sa dumnezeiască. Niciodată norii nu stau în preajma îngerilor. Ei sunt un element definitoriu, extatic în Scriptură, care indică prezenţa lui Dumnezeu însuşi: pre denainte-Ţ nuorii fac cale (Ps. 17, 33).

Aidoma vorbeşte şi în omiliile la Matei, comentând Schimbarea la faţă, când se întreabă de ce se aude glasul Tatălui din nor:

„Aşa Se arată totdeauna Dumnezeu! Nor şi negură împrejurul Lui [Ps. 96, 2]; şi: Şade pe nor uşor [Is. 19, 1]; şi iarăşi: Cel ce a pus norii suirea Lui [Ps. 103, 4]; şi: Nor L-a luat de la ochii lor [Fapt. 1, 9]; şi: Ca Fiu al omului, venind pe nori [Dan. 7, 13]. Glasul a venit din nor ca să creadă apostolii că glasul vine de la Dumnezeu. Şi norul era luminos”[10].

Norii luminoşi sunt întunericul supraluminos [11] (Sfântul Dionisie Areopagitul) al slavei eterne a Preasfintei Treimi, lumină ce scripeşte… cu negură groasă de grea strălucoare (Ps. 17, 27-28).

„Întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu (cf. I Tim. 6, 16)”[12].

De aceea, Dosoftei o numeşte scară (urmărind cel mai probabil o altă interpretare patristică, ce nu mi-e cunoscută în mod deosebit), adică scara pogorârii lui Dumnezeu la om, atât înainte cât şi după Întruparea Cuvântului, revelaţia Sa ca Lumină negrăită, pentru că Fiinţa lui Dumnezeu rămâne în veci necunoscută, nu numai oamenilor, dar şi îngerilor, dar putem cunoaşte (ba chiar suntem obligaţi, conform teologiei ortodoxe, să cunoaştem) faţa Sa, lumina/harul/energiile Sale necreate şi veşnice.

Cunoaşterea aceasta este echivalentă cu sfinţirea şi îndumnezeirea umanului şi pe ea o promovează toată literatura română medievală, de la Neagoe Basarab la Varlaam şi Antim, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino şi Nicolae Milescu-Spătarul (ultimul scrie şi un scurt tratat dogmatic, adresat catolicilor, despre Steaua Răsăritului luminând peste Occident Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens).

Nu trebuie să ne mire prezenţa mirenilor (laici) în această enumerare:

„Grigorie Palama a oferit descrierea ideală a trei variante de isihasm ca adevărata filosofie a Vieţii creştinilor: un isihasm anahoretic pentru pustnici (Lauda Cuviosului Petru Athonitul din 1332-1333), un isihasm pentru monahii şi monahiile din mănăstiri, urban chiar (Epistola-tratat către monahia Xeni din 1345-1346) şi un isihasm laic pentru intelectuali (Epistola-tratat către Ioan şi Teodor filozofii tot din intervalul 1345-1346)”[13].

Dialogul Dumnezeirii cu umanitatea foloseşte şi o altă scară, căci îngerii sunt caii şi pedestrimea Lui – cu un alt termen, biblic, oştirea sau taberele Lui (Fac. 32, 1-2). Biblia de la 1688 face o precizare în plus, individualizându-i ca arhangheli. În mod cert, Dosoftei nu se inspira din folclor.

Antim Ivireanul îi numeşte care şi căruţe, desemnându-i pe îngeri ca un alt vehicul, creat – în afară de slava Sa necreată şi veşnică – al deplasării lui Dumnezeu spre oameni, îngerii fiind mărturia slavei Lui copleşitoare, însoţitorii şi escorta Lui împărătească, dar şi intermediari între Dumnezeu şi om: de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului”[14].

În psalmul indicat şi de Antim, vedem că Dosoftei păstrează aceeaşi retorică teologică în denumirea activităţii îngerilor (ca şi în cazul altor precizări de acest gen): Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul / Ai heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul (Ps. 17, 29-30).

Asemenea zice şi Varlaam:

Dumnedzău, cela ce nice început, nice svărşit n’are, carele iaste mai denainte decăt toţi vecii, îmbrăcat cu lumină neatinsâ [neapropiată – I Tim. 6, 16] şi cu slavâ negrâitâ, câruia nu-I trebuia nice ceriu, nice pămănt, nice altă lume ca sâ-L proslâveascâ, câ acestea toate le ave întru sine, şi era mârit şi slâvit deusebi de toatâ lumea, iarâ pentru mare mila Sa vru să-ş arate slava Sa lumiei, [slava] carea o ave mainte încă de ce nu era lumea, pentr’aceea întăiu fâcu îngerii [15].

Mai aproape, oarecum, de gândirea ortodoxă (ca şi de Dumitru Stăniloae şi chiar vorbitor puţin de limbă română), un teolog protestant existenţialist, Jürgen Moltmann – deşi, pe traiect catolico-reformat, confundă fiinţa cu energia/lucrările lui Dumnezeu – afirmă că din veşnicie

„Dumnezeu se hotărăşte să-şi descopere propria slavă. […] În primul rând, Dumnezeu se hotărăşte pentru Împărăţie şi mai apoi pentru creaţie. De aceea fundamentează împărăţia creaţiei, creaţia fiind promisiunea reală a împărăţiei”[16].

Eroarea lui, din punct de vedere ortodox, este de a considera că „în slava Sa se descoperă propria-i viaţă şi fiinţă, veşnice”[17]: în slava Sa se descoperă viaţa lui Dumnezeu dar nu fiinţa lui Dumnezeu. Fiinţa lui Dumnezeu rămâne pururea incomprehensibilă îngerilor şi oamenilor.

Dacă cerul e plin de slava lui Dumnezeu şi este populat de puterile îngereşti, la începutul lumii, pământul este mai întâi acoperit de ape, adică are prăpastea de-mbrăcăminte – pentru că, după cum am precizat, psalmul 103 urmăreşte ordinea celor şase zile ale creaţiei.

Descoperindu-se apoi pământul de sub ape, la porunca lui Dumnezeu, Şi munţâi, şi dealuri nalte / S-or ivi, şi şesuri late (Ps. 103, 31-32), în locul în care sunt urzite.

Pe lângă poezia cosmică, a naturii sălbatice (cu munţi, ape, râuri, hiare – cerbi, iepuri, lupi care sunt lei în original –, păsări care slobod cântece şi glasuri) există şi o natură domestică (aşa cum sunt şi hiare sălbatice şi dobitoace domestice – o precizare anticipativă împotriva teoriei evoluţioniste) înţeleasă ca utilitară, utilă omului, care este şi ea demnă de remarcat:

Tu dai fânului să crească,

Dobitoacelor să pască,

Şi creşti pajiştea cea moale,

De scoate grâul din foale,

De-ş culeg oamenii hrană

Să le hie şi pre iarnă.

Că scot pita cu sudoare

Să mănânce la răcoare,

Din pământ agonisită

Pre porunca Ta cea svântă.

Şi le-ai dat vinul să-ş facă

Veselie, să le placă.

Cu oloi [18] să-ş netezască

Faţa şi să să-ncrăvască

Cu pâinea cea de mâncare,

Să să facă omul tare.

(Ps. 103, 55-70)

Secvenţe asemănătoare ca înţeles descoperim şi în alţi psalmi:

Demineaţă când ieş[i], Tu dai rază,

Şi de Tine cina să-mfrâmşază.

De Tine pământul să adapă,

Şi de bişug nime nu să scapă.

Că părăul Tău, Dumnezău, varsă,

De saţâu gătind tuturor masă.

Brazdele pământului le-mbată,

Să rodească secere bogată.

În ploi bune, vesele să crească

Vipturile [roadele] şi să să mulţască.

Anul cu cunună l-năroceşte

Şi cu de tot bine l-îndulceşte,

Câmpii de grăsâme să să împle

Şi pustia grasă să să tâmple.

În frâmseţe, dealurile nalte

Bucurie le-a-ncinge să salte.

Să-nvăscură oile, mieorii,

Şi s-or veseli secerătorii

De zăpodii ce vor unda grâne,

Şi toţ vor cânta sătui de pâine.

(Ps. 64, 25-44)

Omul este în centrul acestui univers şi în atenţia primordială/ aurorală a lui Dumnezeu, care creează lumea pentru el şi cu raza Sa îl priveghează încă de demineaţă. Centralitatea omului în cosmos sau această postură de stăpân al lumii, în care omul este dechis continuu spre Dumnezeu și în relație cu El, descoperă aici ca o rânduială divină, o stare de fapt, stabilită de Dumnezeu la originile lumii.

Ne întoarcem la poezia cosmică, pentru că ea va prilejui pagini de literatură remarcabilă, atât în perioada medievală, cât şi în cea modernă.

Omul, pe care l-am văzut puţin mai devreme ca lucrător al pământului şi beneficiar al roadelor lui, este şi un contemplativ. Ţăran sau păstor, îndeletnicindu-se să secere sau ocupându-se cu oile şi mieorii, el este chemat să fie şi un teolog şi literat filosof, care să citească biblia cosmică. Nu trebuie să aştepte epoca modernă ca să devină contemplativ. Ilie Moromete are predecesori.

În orice epocă, la orice vârstă, a omului sau a istoriei, adevărul îi este accesibil – precizare pe care o vom afla şi în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, pentru care şi pruncii sub ţâţele maică-sa sugători sunt în stare să judece şi să înţeleagă crearea lumii ex nihilo de către Dumnezeu.

Universul este luminiscent (Manuela Tănăsescu zice radios) şi reflectă frumuseţea şi desăvârşirea dumnezeiască, având o raţiune cosmică sădită în el, care dialoghează cu omul, îi povesteşte acestuia (termenul aparţine Scripturii), îi narează despre Creatorul lui:

Cerurile spun [19] fără-ncetare

De slava Ta, Doamne, de cea mare,

Şi facerea mânuloru-Ţ svinte

Tăria dă-n toţ vestea-nainte.

Zî din zî voroava izbucneşte,

Şi noaptea din nopate gând vesteşte,

Cât nu este graiuri să s-ascunză,

Sau cuvinte să nu să răspunză.

(Ps. 18, 1-8)

Cosmosul acesta e o Sheherezadă în stare să povestească o mie şi una de nopţi numai despre minunile lui Dumnezeu. E o povestire sau o naraţiune originară, care imprimă literaturii caracter animator, vivificator, un rol dia-logic, logosific. Literatura cosmică o anticipează pe cea umană, e anterioară lui Ghilgameş, povestirilor din Halima şi întregii literaturi a lumii.

Aici nu se mai pune problema de anterioritatea sau posterioritatea Bibliei sau a concepţiilor iudeo-creştine faţă de alte epopei sau filosofii antice, pentru că există o carte a cărţilor cosmică pe care tradiţia bizantină şi ortodoxă o are pururea în vedere, sub aspect dogmatic, dar pe care catolicismul şi protestantismul, instituind raţiunea scolastică (reprodusă ulterior și în filosofie prin argumentul rațiunii suficiente, al lui Leibniz) şi, respectiv, centralitatea Bibliei scrise, au exclus-o din teologia lor.

Reflexul stilistic e o rază a teologiei dogmatice, pentru scriitorii noştri medievali, ierarhi sau cărturari mireni. Vom avea prilejul să observăm această îmbinare dintre teologie şi poezie cu prisosinţă şi în capitolele care vor urma.

Literatura şi poezia umană sunt secundare, în planul naşterii (cosmosul precedă omul) sau ca act cultural, dar sunt la fel de primordiale în percepţia şi reflectivitatea sa interioară (de aceea Eminescu şi mulţi dintre scriitorii noştri se întorc la copilărie ca la o vârstă a simţirii harului şi a convorbirii tainice cu el). Poezia şi povestirea cosmică au primordialitate, în ordine temporală, iar omul este condeiul harului şi narator reflector al aceleiaşi frumuseţi pe care o narează şi oglinda cosmică.

Eminescu va reproduce magnific această percepţie străveche vizionară (care n-are nimic de-a face cu platonismul sau neoplatonismul, este chiar antagonică în raport cu aceste teologii/filosofii), în poemul O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! :

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

Omul, posesor al unei duble naturi, materiale şi spirituale, este creat după chipul Său, mai presus decât lumea întreagă (puţân nu de-atocma cu îngeri în slavă – Ps. 8, 17), pentru că universul iraţional (logos alogos, cum îl numeşte Origen) nu are conştiinţă ca să perceapă această asemănare, însă omul da.


[1] Urmărim textele reproduse în: Dosoftei, Opere 1 (versuri), ed. critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978.

[2] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române (partea întâi), Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2009, p. 348.

[3] Idem, p. 343.

[4] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 192.

[5] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa, ediţie îngrijită de Dumitru Irimia, cuvânt înainte Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 161.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, col. PSB, vol. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 15.

[7] Idem, p. 545 ş. u.

[8] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, p. 53.

[9] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, 1914, p. 24.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, op. cit., p. 651.

[11] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediţie îngrijită de Constanţa Costea, Ed. Paidea, Bucureşti, 1996, p. 248 (cap. II din Despre Teologia Mistică).

[12] Idem, p. 258 (Epistola V, Către Dorotei liturgul (diaconul)).

[13] Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie  Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 198.

[14] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 105-106.

[15] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 377.

[16] Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie. O perspectivă ecologică asupra creaţiei, editori: Pr. Emil Jurcan şi Pr. Jan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 105.

[17] Ibidem.

[18] Arhaism pentru ulei, dar pe care Eminescu îl păstrează în textele sale.

[19] În Biblia ed. Bartolomeu Anania, 2001, este: cerurile povestesc slava lui Dumnezeu.

***

Mărturii vechi despre protobiblia cosmică:

Aici

Did you like this? Share it: