27 februarie 1999. Mă întreb ce provoacă, de fapt, antisemitismul: locul de proveniență al omului sau omul ca atare? Însă dacă urâm oamenii la modul ideologic, de fapt urâm o anume tipologie umană, în numele unei ideologii și nu oamenii. Pentru că din ceea ce se observă ideea de evreu, de țigan, de minoritate e mitraliată și nu oameni care fac ceva reprobabil.
*
Te întorci mereu la tine și ți se pre că nu mai ai ce spune. Tăcerea unui personaj (pentru că e vorba de un personaj viu, pe scenă) e cea mai copleșitoare în teatru. Teatrul meu are multă tăcere și multă înțelegere pentru om. Poate că tocmai de aceea teatrul vorbește așa de profund: pentru că știe să tacă, atunci când ai putea să spui o groază de lucruri.
*
Eu cred în adevărul vieții oamenilor și asta îmi provoacă o mare bucurie.
*
28 februarie 1999. E prima zi de adevărată primăvară. Multă liniște…Multă frumusețe…Le percep pe toate în candoarea lor.
Trecerea însă spre primăvară îl face pe student să transpire și…apar metehnele specifice acestui anotimp.
Greul e greu iar binele e frumos.
Sfântul Efrem Sirul își îndemna ucenicul cu tărie, ca atunci când e în slăbiciune și în necaz să strige către Hristos.
Se deschide natura. Asta îi face rău și soarelui și studentului.
*
15 martie 1999. A început să trăiască…ceea ce până acum părea doar un vis. Personajul care, de la un moment dat, își va trăi toate visele. Cum se derulează schimbările din el, din adâncul ființei lui. Un fin observator…deși bucuria te face să nu fii atent la detalii.
*
De ce femeile nu vor bărbați adevărați? Pentru că nu vor să fie femei…ci ființe de care se poate profita la modul foarte jegos.
*
Am o senzație tulburătoare câteodată: încep să întâlnesc oameni, în viața reală, care seamănă cu personajele din mintea mea sau care s-au conturat pe foaie sau sunt în curs de naștere.
Sunt astfel sau mie îmi place să îi văd astfel? Numai că nu eu provoc întâlnirea…și înțelegerea acestui fapt, ci înțeleg de la sine, dintr-un foc, că îmi sunt foarte cunoscuți (din interiorul lor) oamenii ca atare.
Iar cum am început să îmi notez tot felul de amănunte fizionomice și de comportament, temperamentale, caracterologice… pentru asta…încep să se compună oameni în ființa mea din diverse semnalmente ale diverșilor subiecți înregistrați de către mine.
Diversitatea, cu alte cuvinte, devine unitară.
*
Nuvela are ca prim plan o problemă și nu un subiect. Când ai un subiect și crezi că trebuie să îl dezbați îți dai seama că ești la suprafață, că îți lipsește lucrul esențial: intriga, problema, ceea ce și pe tine, ca creator de realități te interesează. Pentru că altfel devii un descriptivist și nu un om care explică interiorul experienței umane.
Trebuie să vrei să trăiești în ritmul personajelor tale.
Și tu trebuie să ai problema pe care o dezbați sau să te incluzi în ea pentru ca să îi vezi conturul, rezolvarea…
Tocmai de aceea nuvela e o problemă vie, e un fapt în care tu ești prezent și nu e o povestire.
Povestirea consideră faptul de viață terminat, închis.
Nuvela e un fapt viu, care nu își amintește, ci trăiește crâmpeiul de viață descris din punct de vedere propriu.
*
Scrie!, răspunse doamna cea umflată…Vorbea despre mine cu un altul, care se întreba despre ceea ce fac acolo, în preajma lor. Mi-am dat seama atunci că mă deșir. Eu nu mai existam, pentru că se vorbea despre mine la timpul trecut. Eram mortul despre care se vorbea…la modul indiferent…
Femeia, nonșalantă, stătea cu mâinile încrucișate pe piept și cu o privire tâmpă.
Peticele de viață dramatică îți provoacă o mare indispoziție, atunci când le revezi…la modul melancolic.
*
24 martie 1999. Problema bărbatului care nu e lăsat să vorbească. Era ori urât ori invidiat. Foarte puțin probabil iubit. Și cu toate astea îmi plac afirmațiile categorice. Ele te incizează în mintea lor…
*
Locul scaunului.
Distanța dintre catedră și scaun. Ferestrele lungi și stinghere. Adesea deschise.
Larma de fond…Cine se uită la cocori și la căderea frunzelor?
Pașii foarte reci pe coridoare foarte slab luminate.
Emoțiile spuse doldora.
Frenezia prostiei.
Ochi băltind a impostură.
Muțeniile sinistre ale intelectualilor fără minte.
O petunie aruncată pe stiva de nesimțire.
*
Mă asaltează, peste tot, răutatea oamenilor aidoma unei caracatițe nenorocite.
*
Când sunt slab, atunci Tu ești tăria mea, Hristoase al meu. Tu ești mai prezent în mine decât orice lătrare la lună. Cât aș vrea să simtă toți bucuria comuniunii cu Tine, Iubite Doamne!
*
27 martie 1999.
Slujbă liniștită și sinceră.
Masă bogată și bună.
Vorbiri duhovnicești.
Confesiuni și luări de poziție.
Cea mai lungă slujbă a vieții mele.
Confesiuni.
Peisaj de basm.
Dorm îmbrăcați monahii de aici.
Un nes, pentru nesomn…
Unii nu sunt prezenți.
Scriu la o masă.
Cărți speciale.
Timpul a luat sfârșit. Mă simt deasupra pământului și, în același timp, în mormânt.
Glume, vioiciune și credință multă.
Amabilitate, înțelegere, înțelepciune, smerenie.
Mă bucur și mă întristez în același timp.
Și totuși, sub crusta de liniște de aici, monahii pe care i-am întâlnit, și mai ales starețul…nu sunt cu adevărat oamenii, care s-au străduit să fie cu mine. E multă poză…dincolo de aparențele acestea cuvioase și smerite, care nu pot fi negate. Și asta, în timp, face ca toate cele trăite aici să fie dezolante. De ce? Pentru că oamenii vor dovedi, că sunt alții decât ți-au arătat că sunt.
*
30 martie 1999. La comemorarea lui. Îmbrăcați frumos. Râdeau însă în loc să plângă. Doar câțiva înălțau rugăciuni din suflet pentru marele dispărut. Și el tocmai asta aștepta de la ei: rugăciunea lor sinceră.
*
2 aprilie 1999. Intru într-o discuție ca să comunic, pentru că îmi place să comunic. Nu vreau ca să-i spun ceva anume persoanei cu care discut, ci mă las dus de firul discuției, atâta timp cât discuția e între oameni…
O persoană străină însă îți va pune mai puține întrebări brutale decât un prieten.
Dar nu consider că îmi este prieten cineva care nu îmi ține partea, ci e avid ca să îmi cunoască, să îmi afle, să îmi descopere lipsuri reale sau imaginare.
Îi detest pe cei care se vâră cu forța în viața mea sau consideră că viața mea e un spațiu unde poți să spargi toată liniștea și bucuria din jur, atunci când îți sare trâncurile.
*
Economie de timp, de energie și de sănătate: e, deopotrivă, definiția virtuții dar și a egoismului. Egoismul vrea numai timp pentru sine. Virtutea vrea să facă economie de timp pentru sine, pentru ca să îți dea energie din plin și sănătate duhovnicească, pe care tu, la rândul tău, să le împarți cu alții.
*
12 aprilie 1999. Sunt uimit să văd la tot pasul faptul, că oamenii nu mai cunosc și nu mai iubesc simplitatea vestimentară și nici pe cea lingvistică. Și asta, pentru că și-au pierdut simplitatea duhovnicească.
Credința cu cât e mai simplă dar mai afectuoasă cu atât e mai directă și, în același timp, mai eficientă.
*
Nonșalanța oamenilor e efectul dezrădăcinării lor spirituale sau dezrădăcinarea însăși?
*
Abundența materială însă aduce doar iluzia veșniciei și nu veșnicia însăși. Tocmai de aceea cei grași în păcate…vor rămâne în afara porților Împărăției Sale.
*
Cei care se cred veșnici pe pământ nu s-au lovit de durere și de moarte. Sunt încă copii la minte.
*
Eu cred că oamenii trebuie să știe de ce sunt nefericiți, ce le aduce nefericirea și, implicit, să intuiască ce trebuie să debarce din ei pentru ca să fie liberi de tristețe.
*
Cred că trebuie să le spunem oamenilor ce pot să dobândească, dacă ar iubi sfințenia vieții cu Dumnezeu.
*
Trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi și să credem că ea se va face întotdeauna simțită. Dumnezeu le vorbește oamenilor, îi conduce spre El, pentru că de la El au venit. Nevrednicia noastră să fie iertată, Doamne! Nu sunt vrednic de nimic, eu, nenorocitul Tău rob!
*
20 aprilie 1999. Cred că există un moment în viață când omul nu mai știe să dea definiții. Și de atunci se bifurcă posibilitățile: ori rămâi să te explici prin artă, ori mergi să te umpli de har și de curăție și de teologie în genunchii adorației față de Dumnezeu.
Pentru mine începe un alt drum. Încep o nouă viață…unde totul va fi altfel.
(Finalul caietului…neterminat)
Și așa…am renunțat la artă…pentru viața cu Dumnezeu.