Cu K de la Kafka

27-28 februarie 1996. Franz Kafka, Procesul.

„Vrei cumva să schimbi lucrurile pe-aici?, întrebă agale femeia…”.

Absurdul social și cel erotic.

„Nu fi supărat. Te rog foarte mult. Și nu gândi rău despre mine; trebuie să mă duc la el, la individul ăsta oribil; uită-te numai ce picioare strâmbe are!  Dar am să mă întorc imediat și atunci am să merg unde ai să mă duci; am să te urmez unde vrei și-ai să poți să faci cu mine tot ce dorești; nu cer decât să plec pentru cât mai multă vreme de aici și aș fi fericită, dacă nu m-aș mai întoarce niciodată”.

Era vorba de femeia de serviciu, care era măritată și avea un student drept amant, care aspira la avocatură.

„K o privi fără expresie, ca pe o necunoscută; nu voia nici să-și arate decepția, nici să lase să se vadă că ar putea ușor s-o învingă”.

„Procesele nu se câștigă enervându-te”: în convorbirea lui K cu unchiul său, pe care a avut-o în plină stradă.

Tortura aprobată.

Un industriaș: „fiecare om își are de purtat crucea…”.

Titorelli: pseudonimul unui pictor sărăcit. El dezaprobă starea de lucru a tribunalului.

Pictorul îi spune lui K: „Am uitat să vă întreb, mai întâi, ce fel de achitare doriți? Există trei posibilități:

1. achitare reală,

2. achitare aparentă și

3. tărăgănarea la infinit”.

Tot pictorul: „Legea, deși n-am citit-o, prevede, firește, achitarea nevinovatului, dar nu arată că judecătorii pot fi influențați”.

„Când vrei să faci ceva pentru procesul tău nu te mai poți ocupa de nimic”. Tocmai de aici absurdul procesului, care te împinge să gândești numai la el…și să nu mai trăiești de fapt.

El „vede pe buzele dv. semnul propriei lui condamnări”. Una dintre superstițiile acuzaților.

Block e umilit enorm. Menajarea lui Leni.

Și astfel „clientul sfârșea prin a uita de întreaga lume și a nu mai spera decât să se târască până la capătul procesului prin labirintul acesta rușinos. Nu mai era un client, ci un câine al avocatului. Iar dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat și să latre d-acolo, ca din fundul unui coteț, ar fi făcut-o cu plăcere”.

Leni îi spuse brusc: „Te hărțuiesc!”…„Da, mă hărțuiesc!”.

În catedrală se întâlnește cu preotul închisorii.

Preotul vorbea în umbră iar K asculta de la piciorul amvonului, de acolo de unde preotul vorbea.

E nedefinită partea zilei în care se petrece acțiunea. Pare a fi mai mult noapte decât zi.

Mă enervează parabola preotului.

Ultimele cuvinte ale preotului din cap. În catedrală: „Aparțin, deci, justiției, spuse preotul. Ce-aș mai putea să vreau de la tine? Justiția nu vrea nimic de la tine. Ea te primește când vii și te lasă când pleci”. Adică justiția socială nu se gândește la tine, la om, ci ea e o lege în sine, pe deasupra omului.

„Să-mi păstrez până la capăt claritatea minții”, își spunea pentru sine în timp ce era escortat de doi oameni (?!).

„Logica, chiar și cea mai de neclintit, nu rezistă în fața unui om care vrea să trăiască”.

Cei doi îl ucid cu un cuțit. I-l înfig în inimă.

Ultima expresie: „Ca un câine!, spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască…”.

Fragmentele lui, care pe mine mă determină să scriu.

Domnișoara Montag, o femeie apărută din senin lângă camera sa, îi spuse: Dumneavoastră vă exprimați prea brutal. În general, o convorbire nu se acordă, nici nu se refuză. Dar se poate întâmpla să fie considerată inutilă, ca în cazul de față”.

Rămânea scăldat în sudoare și cu capul gol de gânduri. Cunosc această stare din plin: e starea oboselilor mele imense.

Lucruri banale…dar povestite cu lux de amănunte. Simțul viu al veridicității lor.

Franz Kafka își nota în Jurnalul său la un moment dat: „Când nu scriu sunt pierdut…Port în mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez și cum să o eliberez fără s-o sfâșii?! Și totuși, e de o mie de ori mai bine s-o sfâșii decât s-o păstrez și s-o înmormântez în mine. Pentru asta trăiesc, iar acest lucru îmi este cât se poate de clar”.