Altercații cu Schopenhauer (1)
24 aprilie 1996. Arthur Schopenhauer, Scrieri despre filosofie și religie.
Thomas Mann îi face o prezentare a filosofiei sale în 1938.
„Frumusețea fără adevăr ar fi o himeră goală”. Pentru că frumusețea nu te-ar sătura fără adevăr, dacă ar fi o frumusețe goală. Cu alte cuvinte autorul nostru nu crede în disocierea principiului estetic de cel etic, cum fac postmodernii noștri.
Goethe a spus: „Dacă nu putem să știm nimic, [atunci] văd bine!”. Dacă nu putem să cunoaștem nimic, mă bucur de ceea ce văd. Cât văd îmi e de ajuns pentru a trăi.
Marii admiratori ai lui Schopenhauer: Tolstoi, Wagner și Nietzsche.
Platon: „Timpul este imaginea mișcată a veșniciei”. Pentru că el considera că veșnicia e statică, când, dimpotrivă, veșnicia are un dinamism incredibil pentru lumea noastră.
Schopenhauer și-a creat sistemul pe baza lui Platon și a lui Kant.
Voința e temeiul originar, ultimul al existenței: proclamă Schopenhauer. Voința vrea viață.
Bineînțeles că filosoful nostru se limitează și îl limitează pe om dacă îl face doar exponentul voinței sale. Însă ca să existe voința omului trebuia ca acesta să fi fost înzestrat cu voință de către Creatorul lui.
El aduce în prim plan noțiunea de evoluție și spune că voința și-a creat intelectul, în loc să vadă că cele două facultăți ale sufletului trebuie să coexiste, pentru ca noi să acționăm ca oameni deplini.
S[chopenhauer] preia de la Kant conceptul utopic al lucrului în sine și de la Platon teoria falsă a ideilor, care sunt o descriere psihologistă a zeităților păgâne.
S este filosoful voinței și al pesimismului.
În loc să fie o bucurie, S spune că lumea voinței este o lume a suferinței.
„Ideile” lui Platon devin la S trepte ale obiectivării voinței și care își dispută, în mod reciproc, materia, spațiul și timpul, pentru că „ideile” sunt văzute, ca în religia păgână, drept zeități sau spirite care se întrupează. Dar se întrupează după ce avuseseră o viață anterioară, ca spirite pure, în cer.
Voința umană pendulează pentru S doar între durere și plictiseală. Bucuria nu prea apare în perspectiva lui filosofică și sictiriții de viață ai epocii noastre ar fi de acord cu filosofia lui, care este un eșec existențial.
Pentru S durerea este elementul pozitiv iar plăcerea cel negativ. Satisfacția umană e aparentă. Viața nu e un iad dar seamănă cu el prin aproximare și printr-un fel de premoniție.
Păcatul e ceva înrudit cu iadul.
Mântuirea există, spune el, dar ea comportă cea mai mare suferință. Pentru că nu credea în viața veșnică și în nemurirea sufletului, S spune că, după moarte, mai rămâne din noi doar voința de viață, care se afirmă pe sine.
Paradoxal, pe acest temei, că voința noastră de viață se afirmă și după moarte își fundamenta S poziția, cum că sinuciderea e irațională și imorală. Deci nu considera că sinuciderea este un păcat care atentează la sănătatea relației noastre cu Dumnezeu ci e un atentat la sensul voinței noastre, care singura, după el, mai rămânea din noi după moarte.
Însă cum să rămână după noi doar voința, fără simțire și minte? Ce fel de voință e voința fără minte și fără sensibilitate? Cum să existe un suflet incomplet, adică doar cu voință?
S presupunea că ar exista o stare a miracolului, a minunii, în care cunoașterea s-ar rupe de voință și în care subiectul ar înceta să mai fie individual (adică s-ar depersonaliza) și astfel ar ajunge un subiect al cunoașterii pure, dar lipsit de voință. După cum observăm, pentru S omul își poate pierde, în mod utopic, caracteristicile personale, ba mai mult, între voința și rațiunea lui fiind un conflict congenital, pentru că el acționează numai ca voință, în cea mai mare parte a timpului și doar ca rațiune în mod excepțional, în sfera miracolului.
Ceea ce spune S aici se traduce prin sloganul semidoct: Noi trăim, nu gândim!, adică noi acționăm, vrem, ne dorim…indiferent dacă avem nevoie, ne trebuie, ne împlinește ceva anume.
Dar ceea ce se petrece cu om în sfera miracolului, spune S, se numește stare estetică. În starea estetică, fenomenele, numite și copiii veșniciei (pentru că S e, pe scurt: un materialist idealist) devin transparente, pot fi contemplate iar geniul poate fi contemplat numai în momente de grație, speciale.
Ceea ce vrea să ne spună S aici e aceea că omul intuiește adâncul lucrurilor, numai că, la el, creația e o materializare a zeilor psihologizați de către Platon și văzuți ca idei veșnice sau ca lucruri în sine de către Kant.
Pentru S, arta este un dar al intuiției, însă, mirabil la culme, ironia și obiectivitatea stau la el laolaltă și sunt unul și același lucru.
Schopenhauer dă detalii despre ceea ce el numește stare estetică, care e o parodiere păgână a extazului mistic: „Ne simțim cât se poate de bine. Este starea lipsită de durere, pe care Epicur a lăudat-o ca fiind bine suprem și stare a divinității, deoarece suntem despovărați pentru clipa aceea de impulsul mișel al voinței, sărbătorim sabatul caznei de ocnași ai voinței, iar roata lui Ixion este oprită”.