Tăcerea persoanei

Prea vocalii zilei nu prea au tăceri…și nu văd tăcerile din jurul lor…Dacă ar avea curaj să tacă și să se privească cu ochii de după moarte, cu ochii indiferenți ai altora, prin ei, prin acești ochi palpitând a indiferență sau a invidie…nu ar mai fi atât de penibili.

Și când vorbești tot timpul, mai mult decât gândești și faci…ești jalnic.

V-ați întrebat, la modul serios, despre care e taina rugăciunii? Pe scurt: e tăcerea. Și această tăcere este esența vieții și a bucuriei. E o tăcere extrem de vulcanică, care țipă către Dumnezeu. Tocmai de aceea, isihaștii și cei umili, nevăzuții istoriei, au tăceri pline de înțeles.

Însă nu orice tăcere e bună…cum nu orice vorbă e proastă. Ci tăcerea bună e tăcerea în care persoana se naște împreună cu Dumnezeu și în mijlocul oamenilor.

Tocmai de aceea, din tăcerea care lucrează sau care se roagă…se naște uimirea.

Vai, dar niciodată nu mi-am dat seama că acest om e atât de deștept sau atât de sfânt! Trecea, mai degrabă, ca un om fără veleități extraordinare…

Mai devreme sau mai târziu (căci: e vreme pentru orice) uimirea îl stăpânește pe cel care ajunge să te cunoască cât de cât  mai adevărat, care se întâlnește cu opera sau cu viața ta, cu persoana ta.

Un Sfânt urgisit de oameni sau lăsat la periferia atenției lor…țâșnește în uimirea celor care îl descoperă, peste ceva vreme, ca o… tăcere abisală!…

Valoarea se răzbună, în mod sfânt, pe nonvaloare, acum și veșnic.

Un Sfânt sau un geniu, un mare om de caracter și de vitejie sunt valori personale, de diverse mărimi, adevărat, dar care nu se blazează, nu se învechesc.

De aceea e o eroare, perpetuată cu grijă, prostește, ca să minimalizezi pe cei care nu pot fi minimalizați de nimeni.

Tăcerea persoanei, sfântă sau gravă…are nevoie de ochi străvăzători.

Și e penibil (pentru viitorime…și nu numai) cine încearcă să umple văzduhul cu vorbe…crezând că prin asta o să sfărâme tăcerile abisale.

Jurnalul nu e opera…ci o explicare suplimentară a marelui autor!

Am văzut că se poartă în România (și nu numai), ca înainte de operă, de opera muncită, clădită în ani de zile, să îți publici jurnalul sau memoriile. Însă paginile de memorialistică vin ca să explice geneza autorului, durerile lui, eforturile imense, modul în care și-a făcut opera și nu să o înlocuie.

De aceea cred că se parazitează ideea memorialisticii, se devalorizează într-un mod nepermis, dacă ea nu îmi explică nicio operă și niciun autor profund.

De ce aș cumpăra un jurnal al unui om mic?

Ce aș face cu memoriile unui scriitor de duzină, dacă ele nu îmi explică legăturile dintre cărțile sale, marile fascinații ale operei lui, dacă ele nu sunt o grijă pentru scriitorul total?

Și pentru că se caută lucrurile lipsite de valoare și frivolitatea, peripețiile romanțate și mârșăviile de duzină, tocmai de aceea vedem pe fiecare zi  că mai apare câte un jurnal sau câte o carte de memorii de doi lei: jurnalul unei prostituate, jurnalul unui fost hoț, jurnalul unui actual magnat fost mămăligar sau al unui fost călător și actual pierde vară

Jurnalul unui Sfânt, al unui mare teolog, al unui geniu, al unui mare om de cultură și de știință sunt necesități practice. Corespondența, jurnalul și memoriile oamenilor mari împlinesc opera lor. Ele sunt ultima porțiune din ei, alături de operele lor postume, pentru că marii oameni ai lumii nu au timp să  piardă timpul.

Da, ca o delectare joasă și fără mari repercusiuni în viața noastră putem citi jurnalul oricui.

Însă de ce să citim orice și pe oricine, dacă autorii lor nu s-au clădit pe ei înșiși, dacă nu s-au transformat în operă la modul abisal?

La un moment dat înțelegem că cititul are și el demnitatea lui.  Și atunci nu mai vrem să citim lucruri care nu sunt demne de înălțimea spiritului.