Jurnalul nu e opera…ci o explicare suplimentară a marelui autor!

Am văzut că se poartă în România (și nu numai), ca înainte de operă, de opera muncită, clădită în ani de zile, să îți publici jurnalul sau memoriile. Însă paginile de memorialistică vin ca să explice geneza autorului, durerile lui, eforturile imense, modul în care și-a făcut opera și nu să o înlocuie.

De aceea cred că se parazitează ideea memorialisticii, se devalorizează într-un mod nepermis, dacă ea nu îmi explică nicio operă și niciun autor profund.

De ce aș cumpăra un jurnal al unui om mic?

Ce aș face cu memoriile unui scriitor de duzină, dacă ele nu îmi explică legăturile dintre cărțile sale, marile fascinații ale operei lui, dacă ele nu sunt o grijă pentru scriitorul total?

Și pentru că se caută lucrurile lipsite de valoare și frivolitatea, peripețiile romanțate și mârșăviile de duzină, tocmai de aceea vedem pe fiecare zi  că mai apare câte un jurnal sau câte o carte de memorii de doi lei: jurnalul unei prostituate, jurnalul unui fost hoț, jurnalul unui actual magnat fost mămăligar sau al unui fost călător și actual pierde vară…

Jurnalul unui Sfânt, al unui mare teolog, al unui geniu, al unui mare om de cultură și de știință sunt necesități practice. Corespondența, jurnalul și memoriile oamenilor mari împlinesc opera lor. Ele sunt ultima porțiune din ei, alături de operele lor postume, pentru că marii oameni ai lumii nu au timp să  piardă timpul.

Da, ca o delectare joasă și fără mari repercusiuni în viața noastră putem citi jurnalul oricui.

Însă de ce să citim orice și pe oricine, dacă autorii lor nu s-au clădit pe ei înșiși, dacă nu s-au transformat în operă la modul abisal?

La un moment dat înțelegem că cititul are și el demnitatea lui.  Și atunci nu mai vrem să citim lucruri care nu sunt demne de înălțimea spiritului.