Tăcerea persoanei

Prea vocalii zilei nu prea au tăceri…și nu văd tăcerile din jurul lor…Dacă ar avea curaj să tacă și să se privească cu ochii de după moarte, cu ochii indiferenți ai altora, prin ei, prin acești ochi palpitând a indiferență sau a invidie…nu ar mai fi atât de penibili.

Și când vorbești tot timpul, mai mult decât gândești și faci…ești jalnic.

V-ați întrebat, la modul serios, despre care e taina rugăciunii? Pe scurt: e tăcerea. Și această tăcere este esența vieții și a bucuriei. E o tăcere extrem de vulcanică, care țipă către Dumnezeu. Tocmai de aceea, isihaștii și cei umili, nevăzuții istoriei, au tăceri pline de înțeles.

Însă nu orice tăcere e bună…cum nu orice vorbă e proastă. Ci tăcerea bună e tăcerea în care persoana se naște împreună cu Dumnezeu și în mijlocul oamenilor.

Tocmai de aceea, din tăcerea care lucrează sau care se roagă…se naște uimirea.

Vai, dar niciodată nu mi-am dat seama că acest om e atât de deștept sau atât de sfânt! Trecea, mai degrabă, ca un om fără veleități extraordinare…

Mai devreme sau mai târziu (căci: e vreme pentru orice) uimirea îl stăpânește pe cel care ajunge să te cunoască cât de cât  mai adevărat, care se întâlnește cu opera sau cu viața ta, cu persoana ta.

Un Sfânt urgisit de oameni sau lăsat la periferia atenției lor…țâșnește în uimirea celor care îl descoperă, peste ceva vreme, ca o… tăcere abisală!…

Valoarea se răzbună, în mod sfânt, pe nonvaloare, acum și veșnic.

Un Sfânt sau un geniu, un mare om de caracter și de vitejie sunt valori personale, de diverse mărimi, adevărat, dar care nu se blazează, nu se învechesc.

De aceea e o eroare, perpetuată cu grijă, prostește, ca să minimalizezi pe cei care nu pot fi minimalizați de nimeni.

Tăcerea persoanei, sfântă sau gravă…are nevoie de ochi străvăzători.

Și e penibil (pentru viitorime…și nu numai) cine încearcă să umple văzduhul cu vorbe…crezând că prin asta o să sfărâme tăcerile abisale.