24 aprilie 1996. Arthur Schopenhauer, Scrieri despre filosofie și religie.

S[chopenhauer] considera starea estetică drept o treaptă preliminară a unei fericiri mai desăvârșite, în care voința este alungată de pe câmpul de luptă al vieții și nimicită de către cunoaștere. Bineînțeles la modul utopic. Și desăvârșirea artistului e Sfântul.

Însă în ce fel de Sfânt și de sfințenie credea autorul?

El considera, de asemenea, că libertatea se află dincolo de aparență și de voință. Însă despre ce fel de libertate e vorba: religioasă, politică, socială?

Are o întreagă pledoarie pentru vălul Mayei, al aparenței. Și concluzia sa e  una budistă și nu creștină, pentru că el considera că marea amăgire a inegalității și a nedreptății sociale constă în principium individuationis, adică în persoană, care se păstrează în creștinism și nu se pierde în Dumnezeu, ca în religia indică.

Din acest motiv afirma că este iluzorie diferențierea între eu și tu și că diferențierile personale se constituie, de fapt, în amăgirea Mayei.

Vorbind despre moarte, S spune că ea este depășirea unei erori și nu o cale spre fericire, dacă ai fost o persoană evlavioasă, pentru că, subliniază el, orice individualitate este o rătăcire, pledând astfel, în mod virulent, pentru depersonalizare.

De aceea orice aspirație umană era pentru el  o înșelare pusă la cale de reprezentare.

Vorbind despre omul sfânt, S spune că el nu face nimic din ceea ce dorește (nimic mai fals, pentru că sfințenia e normalitatea omului) și că face tot ceea ce nu dorește (iarăși fals, pentru că virtutea aduce bucurie și plus de viață în mod continuu).

Își considera drept operă principală: Lumea ca voință și reprezentare. O găsiți la nivel online pentru download: aici, primul volum și aici, pe cel de al doilea.

Hegel considera nu numai că rostește adevărul ci că el însuși este adevărul. Orgoliu nemăsurat, nu?!

Pe când Schopenhauer, cu același orgoliu, scria: „Omenirea a învățat de la mine câte ceva, ce nu va mai uita niciodată”.

S se întoarce la moarte și scrie: „Moartea este adevăratul geniu, inspirator sau mesagerul filosofiei…cu greu s-ar filosofa dacă n-ar fi moartea”.

Nietzsche aprecia la Wagner și la Schopenhauer „suflul etic, izul faustic (titanismul, genialitatea n.n.), crucea, moartea și sepulchrul (mormântul n.n.)”.

Iarăși S : „Cu greu s-ar fi îndeletnicit cineva cu muzica dacă n-ar fi fost moartea”. Însă moartea, care pare admirată de către S, nu aduce nicio fericire…ci doar depersonalizarea.

S citează pe Thomas Mann, cu Muntele vrăjit, în care acela spunea: „Cel căruia îi pasă de viață își manifestă îndeobște interesul față de moarte” și „Cel căruia îi pasă de moarte caută în ea viața”, care sunt, de fapt, parafraze ale înțelepciunii patristice.

Însă Schopenhauer nu credea în fericire pe pământ (mentalitate de protestant), ci, spunea el: „fericirea nu este cu putință: țelul suprem ce poate fi atins este o viață eroică”. Însă la el eroismul nu era ascetic, în sensul curățirii de patimi, ci se substituia luptei continue pentru creație.

Did you like this? Share it: