Prima și a doua parte

Schopenhauer [mai departe: S] credea că sexualitatea este „focarul voinței”. Asta ar însemna că sexualitatea e și rădăcina religiei, a filosofiei, a întregii științe și că sexualitatea e mai puternică decât mintea și iubirea umană. Concepție soră, și tot la fel de perversă, cu libidoul lui Freud.

În 1851 scria lucrarea Despre filosofie și metoda ei.

Și aici spune, că temelia pe care se sprijină toate cunoștințele și științele noastre este inexplicabilul. Iar acest inexplicabil al lui S (care pentru noi e harul dumnezeiesc, care e fundamentul lumii create), era de domeniul metafizicii.

Însă harul e mai presus de cele create, pentru că el iradiază veșnic din Dumnezeul treimic, dar cele create nu sunt în afara harului, pentru că toate au fost create de către Dumnezeu în lumina, în harul Său, având harul ca temelie de viață și de existență a întregii creații.

Însă e paradoxal totuși, că S, care vede în voința umană explicația întregii existențe sociale, admite totuși că fundamentul vieții nu e voința omului ci inexplicabilul metafizic.

Însemnări făcute în data de 2 mai 1996.

Cerințele filosofării: să existe o problemă nediscutată și  să se aducă la o clară conștiință lucrurile „de la sine înțelese”, pentru a le concepe ca problemă.

Deci filosofia rediscută, reproblematizează o realitate.

Pentru S, rolul poetului e acela de a aduce florile, pe când rolul filosofului e acela de a aduce chintesența florilor.

Adică poetul aduce frumusețea lumii, pe cea din afară, pe când filosoful aduce esența lumii, parfumul ei.

Însă așa stau lucrurile până la urmă?!

Vorbind despre sistemele filosofice, S spune că ele au o natură la fel de puțin sociabilă ca și păianjenii. De ce? Pentru că S nu miza pe comuniune în gândire, pe dialog, ci pe cugetarea subiectivă, singularizantă, orgolioasă.

Din acest motiv S afirmă, „adevăruri filosofice adânci nu vor fi niciodată aduse la lumină pe calea gândirii în comun, prin dialog”. Însă dialogul între oameni nu exclude dialogul interior, reflecția iar gândirea e o privire a realității din mijlocul ei, dimpreună cu lucrurile și nu separat de ele.

Pe aceeași superbie proprie se bazează și afirmația că „filosofii se nasc doar filosofi și anume mult mai rar”. Însă nimeni nu se naște filosof, ci devine, se face filosof.

S amintește spusa lui Vauvenargues: „Marile idei vin din inimă”. Același lucru afirma și Pascal, când spunea că inima are gânduri mai profunde decât mintea. Înaintea lor însă anumiți Sfinți Părinți afirmaseră, pe fundamentul Scripturii și al Tradiției, că rădăcina, fundamentul minții e în inimă, de aici și tradiția coborârii puterii mintale în inimă în practica isihastă.

Pentru autorul nostru, filosofia e una raționalistă, pentru că ea trebuie să fie o cunoaștere comunicabilă. Însă cum să fie filosofia numai o cunoaștere comunicabilă, când, mai sus, autorul a spus că inexplicabilul e fundamentul cunoașterii? Însă dacă cunoașterea filosofică e comunicabilă și, implicit doar rațională, atunci inexplicabilul, de domeniu metafizic și metafizica nu fac parte din cunoașterea rațională și astfel se pierde din domeniul cunoașterii tot ceea ce nu poate fi explicat raționalist.

Cu tot aplombul său însă de filosof fundamental al lumii moderne, S afirmă: „Nu m-am angajat să ofer ultimele explicații despre existența lumii, ci am mers până acolo unde este posibil pe cale obiectivă, raționalistă”.

Însă raționalismul e o cale foarte îngustă a cunoașterii, pentru că se bazează pe datele care se văd, empirice, care pot fi detectabile și nu și pe ceea ce ne depășește ca înțelegere. Astfel raționalismul scoate afară din cunoaștere problematizarea inexplicabilului.

Raționalismul reduce totul la puterea minții omului. De aceea el dorește să scoată din calcul contradicțiile, paradoxurile, fapt pentru care autorul spune: unde există așadar contradicții și minciună, acolo sunt idei care n-au reieșit dintr-o înțelegere obiectivă, de exemplu: optimismul.

Pentru că la S optimismul era o prejudecată și numai pesimismul era o realitate de facto.

Însă cum să scoți din om speranța/nădejdea? Cum să scoți din om dorința de bine, de frumos, de candoare?

Pentru S dușmanul numărul 1 era preconcepția, prejudecata. Însă, în subsidiar, el numea prejudecată tot ceea ce nu putea să înțeleagă, inclusiv Revelația dumnezeiască, minunile, comuniunea cu Dumnezeu, sfințenia.

De aceea afirmă, că „filosofia trebuie să aibă baze empirice și nu noțiuni abstracte”. Iar noțiunile abstracte la care el se referă aici, de fapt, sunt datele Revelației dumnezeiești și anume existența lui Dumnezeu, a Îngerilor, a sufletului, nemurirea, veșnicia, sfințenia etc., adică ce nu e empiric, ce nu poate să pipăie și să înțeleagă orice om.

În 1819 scria: „Despre nevoia de metafizică a omului”.

Și una dintre afirmațiile scrierii numite acum e și aceea, că: „adevărul nu poate apărea gol în fața poporului”.

Adică avem nevoie să îl ferchezuim, să îl ajustăm puțin, lucru care cred că e o raportare distorsionată la ceea ce a însemnat revelarea lui Dumnezeu în viața Sfinților Scripturii. Poporul lui Israel nu înțelegerea prea multe, pentru că nu era curat ca Moise, ca să se urce pe muntele Sinai. Însă el nu a fost privat de datele Revelației dumnezeiești așa cum vrea să insinueze aici Schopenhauer.

Tot tendențios preia și înțelege S spusa lui Tertullian, aceea că „este întru totul credibil, fiindcă e o inepție…Este cert, fiindcă e imposibil”.

Însă Tertullian aduce aici în discuție un argument al  existenței lui Dumnezeu, care întrece orice putere de înțelegere a omului și nu unul care să nege cunoașterea extatică sau a inexprimabilului, în vorbele lui S.

Cu alte cuvinte Tertullian spune, că învățătura creștină, creștinismul este cu totul credibil și bun de urmat, pentru că în fața unei minți păcătoase, boante,  corupte, avidă doar de empiric, de teluric, e o inepție ce spune creștinismul. Și el e învățătura certă, adevărată, pentru că, în comparație cu filosofia umană e cu totul imposibil, pentru că lumea antică păgână nu accepta faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut trup, om pentru noi.

S nu se entuziasmează de realitatea sau ipoteza existenței lui Dumnezeu ci doar de suferință și moarte. El spune că suferința și moartea sunt cele care determină și înalță uimirea filosofică. Însă spre ce înalță uimirea noastră suferința și moartea, dacă veșnicia e pusă sub semnul întrebării sau e negată?

O altă frază criptică a autorului nostru: „Cele din urmă taine omul le poartă înlăuntrul său…și…nu poate nădăjdui să găsească aici cheia enigmei lumii”.

Însă unde să o găsească, dacă veșnicia nu e comuniune cu Dumnezeu și dacă nu află de la El ceea ce l-a frământat în toată viața pământească? Însă ce înseamnă, totodată, taină/taine pentru om, dacă omul caută să cunoască lumea și pe sine doar raționalist, excluzând din start tot ceea ce nu înțelege? Nu cumva raționalismul era pentru însuși S o creație  a minții, un joc al ei, care dorea să îl debaraseze de tot ceea ce nu îi convenea?

Pentru că, atunci când afirmi că cunoaștere rațională = empirism, înseamnă că: Dumnezeu, suflet, păcat, virtute, sfințenie, veșnicie etc. ies cu totul din discuția ta cotidiană, nu te mai interesezi de ele și astfel nu poți explica ființa, existența, suferința, moartea personală.

Și, după ce afirmase că nu are pretenția să știe ultimele lucruri ale existenței sau fundamentele ei, S revine în forță, cu un orgoliu pe măsură, și definește astfel: „Filosofia nu este nimic altceva decât înțelegerea corectă, universală a experienței înseși, adevărata interpretare a sensului și a conținutului ei”.

Însă experiența e cea empirică, prin simțurile omului căzut și fără Revelație dumnezeiască și ea nu e tot una cu întreaga experiență, cu ceea ce poate să cuprindă omul. Din acest motiv, filosoful raționalist nu poate avea o înțelegere corectă a experienței și nici nu o poate interpreta decât din perspectiva lui îngustă și nu a întregii umanități deopotrivă.

În 1851 va scrie: Câteva observații despre propria mea filosofie.

Aici, printre alții, îl citează pe Euripide, cu spusa: „Cine are de spus adevărul se exprimă simplu”, lucru adevărat, fără ca prin asta să se excludă faptul, că cine știe adevărul unui lucru îl poate spune și complicat, cât și în multe cărți.

Caracterizându-și filosofia, S o definește într-o singură sintagmă: dogmatism imanent. Și e adevărat ceea ce spune, pentru că filosofia lui spune  aceea, că numai ceea ce se poate cunoaște de către filosof înseamnă cunoaștere umană (și cine cunoaște mai mult decât el să fie sănătos, pentru că pe el nu îl interesează), adică o dogmatizare a imanentului, care exclude din ecuație cu totul transcendentul, pe Dumnezeu și slava Sa, prezența Lui în lume, lucru pe care îl vedem, din plin, în lumea secularizată din vremea noastră, atât în Occident cât și în Orient.

Când auzim pe unul sau pe altul că spun: Ce îmi aduce Dumnezeu, Biserica, preoții?, nu auzim decât glasul dogmatismului imanent, unde viață înseamnă doar ceea ce se vede: mâncare, băutură, sex, voie bună și ceea ce nu se vede: Dumnezeu, suflet, conștiință, veșnicie, afară cu ele.

Ceea ce pentru Schopenhauer era mai mult sau mai puțin  idee, acum e realitate zilnică

Însă, dacă Îl excluzi pe Dumnezeu din ecuația vieții tale nu înseamnă că Îl dai afară pe El din lumea Lui ci că tu te autoexcluzi de la împărtășirea de harul Său.

O altă afirmație din lucrarea citată: „propozițiile mele nu se sprijină, de obicei, pe lanțuri deductive [pe înlănțuiri deductive, logice n.n.], ci nemijlocit pe însăși lumea sensibilă”. Cu alte cuvinte, ne spune S, deși eu spun că sunt raționalist, de fapt sunt un om al intuițiilor subiective și al preconcepțiilor, pentru că nu îmi place să fiu logic de la un capăt la altul cu afirmațiilor mele.

Și referindu-se la acordul său cu natura, el afirmă satanismul: „pentru mine acord este nimic altceva decât acordul realității cu sine însăși, ce nu poate lipsi nicicând”. Însă de la cine l-a primit și de când poseda S acordul realității cu sine însăși? Pentru că aici S nu face  altceva decât să îl subsumeze pe Dumnezeu propriei sale persoane și astfel să afirme că este însăși realitatea.

Însă vorbind despre trăsătura fundamentală a filosofiei sale, care ar fi, după el, încercarea de a ajunge la temeiul lucrurilor, S își neagă afirmații anterioare și anume pe cele în care spunea că inexplicabilul e de zona metafizicului și că metafizica nu are ce căuta în cunoașterea raționalistă.

Cum să cauți în filosofia ta temeiul lucrurilor, adică inexplicabilul metafizic, dacă tu nu te ocupi deloc de metafizică ci numai de lumea empirică? Sau poate că S afirma una și făcea alta, ceea ce îl cred și nu ar fi deloc mirabil. Dar ceva e sigur:  pe Schopenhauer îl durea în cot de problemele serioase ale existenței și, în primul rând, de Dumnezeu.

Nu pot să cred nici afirmația: urmăresc în orice caz esența lucrului până la limita extremă, pentru că el nu făcea așa ceva.

Din nou o mărturisire exploziv de orgolioasă: „Omenirea va fi învățat de la mine unele lucruri pe care nu le va uita, iar scrierile mele nu vor pieri”.

Însă Schopenhauer ne vorbește aici și despre altceva, extrem de nociv: despre înlocuirea inefabilului creștinismului cu raționalismul.

El spune: „rezultatele morale ale creștinismului, până la asceza cea mai înaltă, pot fi găsite la mine, întemeiate rațional și în conexiunea lucrurilor, pe când în creștinism ele sunt întemeiate pe simple născociri. Credința în ele se micșorează pe zi ce trece; de aceea oamenii vor trebui să se orienteze spre filosofia mea”.

Adică S avea tupeul nenorocit să creadă că creștinismul poate fi raționalizat, adică secătuit de forța harului dumnezeiesc și adus la partea văzută a lucrurilor, eliminând din el toată fundamentarea lui în Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu lumea. Însă tupeul lui era tupeul teologului protestant care făcuse acest lucru în fapt: o Biserică fără racordare la Dumnezeu, adică fără succesiune apostolică și Sfinte Taine.

Și când vorbim de pesimism ateist la Schopenhaeur atunci trebuie să subliniem faptul că acest pesimism păgân e tot ce a putut să dea mai bun lumii protestantismul și cei de după el. Că el reprezintă starea omului fără racordarea lui la harul Treimii.

S credea, de asemenea, că omul poate fi autorul adevărului și nu descoperitorul lui.

În citează pe materialistul Helvétius cu afirmația: „Oricine își acordă plăcerea de a contempla spiritul uman [adică creațiile artistice sau filosofice n.n.] poate observa cum, în fiecare secol, cinci sau șase oameni de spirit rătăcesc [sunt aproape de ea, dar nu o intuiesc n.n.] în jurul unei descoperiri pe care o face un om de geniu”.

În 1851 a scris Despre religie.

Aici, în dialogul dintre Demopheles și Philalethes găsim fraza: „Adevărul să propășească, chiar de-ar fi să pierdem lumea”. Lucru care s-a întâmplat și se întâmplă cu munca de cercetare științifică actuală, care caută să găsească tot felul de soluții omului împotriva sa și împotriva vieții sale.

Și în această scriere Schopenhauer spune că „religia este metafizica poporului”, adică soluția de cunoaștere a proștilor. De ce? Pentru că filosofia deștepților raționaliști nu se ocupa cu metafizica, care era doar pentru proști, adică pentru popor.

Afirmația de aici e soră cu cealaltă: religia e opiul popoarelor, adică drogul lor.

Însă, dacă religia era ceva neimportant pentru S, acesta îl îndemna pe cel care dorea să facă filosofie, ca mai întâi să trăiască, în sensul să sufere și apoi să filosofeze.

Însă, ca nuca în perete, în discuția despre religie, Schopenhauer citează spusa lui Goethe, cu alt sens în locul ei de baștină, cu siguranță, că: „ce se potrivește pentru unul nu este bun pentru toți”. Adică religia nu s-ar potrivi la toți, ci doar la unii.

O altă afirmație împotriva creștinismului, văzut ca demolatorul gândirii personale: „un om convins împotriva voinței sale rămâne tot la părerea lui”. Însă convins e spus ironic.

Și ultima stupizenie de la Schopenhauer: „În spatele crucii se află diavolul”. Da, în sens moral, putem spune că în spatele crucii personale, a ascezei personale, a eforturilor noastre pentru mântuire sau în umbra noastră, a vieții noastre, stă diavolul care ne luptă continuu.

Însă aici bătaia sa e mai lungă, pentru că Schopenhauer a vrut să spună, că nu iubirea Sa pentru lume L-a dus pe Hristos la cruce ci diavolul, prin aceea că l-a pus pe Iuda să Îl vândă, făcând astfel din Iuda vânzătorul un comântuitor al nostru.

E o idee veche însă satanismul ăsta, prezentă într-un apocrif și reactualizată recent în filmografie.

Terminată azi, 2 mai 1996.

Did you like this? Share it: