Am băgat de seamă mai zilele trecute că, acuma, într-o perioadă în care mă simt cu resursele la pământ, cu multă oboseală acumulată, îmi place foarte mult și mă odihnește verdele tare.
Ochiul meu are o aderență aparte, acum, la această culoare.
Nu verdele crud, nici altă culoare din natură, ci numai verdele închis și foarte puternic.
M-am întrebat pentru ce rațiune profundă culoarea predominantă a vegetației e verde. Predominantă fără a fi niciun pic monotonă. De ce a lăsat Dumnezeu aceste două culori dominante: imensitatea cerului albastru și a vegetației terestre verde.
Cred că ele au o legătură tainică cu interiorul nostru și sunt un răspuns la nevoia noastră de acalmie.
O culoare predominantă relaxează ochiul, vederea, gândirea. Oferă un fundal și conștiința unui spațiu panoramatic, a unei nesfârșiri a vieții.
Dacă nu ar fi acest verde predominant, am recepta lucrurile din natură haotic și fragmentar, le-am vedea fără legătură între ele.
Ceva le unește însă pe toate, pe cele ale cerului ca și pe cele ale pământului. Există un fundal, ca și în Icoană.
Pentru că există un conținut care le umple pe toate și le dă viață și acesta este harul lui Dumnezeu.
