Fragmente din călătorii…

Este vorba de călătoriile lui Dimitrie Bolintineanu. Am ales câteva pasaje care ilustrează drumul său prin Palestina.

„După două ore de călătorie intrarăm printre cele dintâi valuri ale munților Iudeei. Acest munte se întinde până la marginile despre miazăzi ale Palestinei. Spre vest este mărginit de marea moartă. Înainte de venirea ebreilor se chemau munții Amoriți.

Cel mai însemnat vârf al acestor munți este acela ce se numește Carantania, ce se află spre podul luncei lui Ieriho; numele îi vine de la postul de patruzeci de zile al lui Iisus în acest loc.

Pe unul din vârfurile celor întâi picioare ale acestor munți văzurăm satul Latrun, unde se zice că a locuit unul din cei doi tâlhari răstigniți pe cruce odată cu Iisus.

Nu departe de aici se mai zice că a fost anticele cetăți Adulan și Timna, care înfloreau pe timpul patriarhului Iacob, cum și fortăreața Modein, unde a locuit preotul Matatia, părintele Macabeilor. /…/

Pliniu zice că măslinul Palestinei trăia până la două sute de ani. Alți călători spun că se aflau încă și alți arbori, precum smochinul, ce purta rod șase luni pe an și-l pârguia de trei ori; sicomorul, ce seamănă cu dudul sau agudul la frunze și dă un rod de smochină;, curmalul, ce era altădată podoaba țărei (Strabon, cart. XVI, cap. 41), rodiul, fisticul și terebentinul se află și astăzi, dar rari. Păduri de stejari se mai află spre Iaboc, câte pot scăpa de securea beduinilor. /…/

De aici urmarăm călătoria spre Ierusalim; în valea Turpentinului trecurăm peste un podișor de peatră, zidit peste un râuleț, ce seacă vara. Aici David se luptă și ucise pe uriașul Goliat. /…/ Omule peritor! nu disprețui aceste turburi undișoare! Cei ce au sorbit altădată din ele, astăzi nu mai sunt. Alți oameni, alte generații, alte popoare au venit de atunci și fără urmă încă au trecut! Numai aceste unde au rămas… /…/

Din vârful celui mai înalt munte, văzurăm Ierusalimul. Această cetate este situată pe trei munți: Sion, Maria și Acra. Muntele Sion cade spre sud-vest, unde se afla altădată fortăreața vestiților iebusiți. Avra, pe care ebreii o luaseră în cei dintâi timpi ai războaielor lor, au primit acest nume de la o cetate ce Antioh Epifan zidi mai în urmă asupra lui.

Între acești doi munți era odinioară o vale care mergea de la nord-vest la sud-vest, spre fântâna lui Siloc. Maria încă era despărțită de Acra printr-o vale. Prințul Macabeu a umplut această vale. Astăzi acești trei munți s-a reunit.

Ierusalimul șade sub 31-47 lat. n. și 33 long est. Toți istoricii ebrei și chiar Iosif /Flaviu/ sunt de părere că această cetate a fost Salem (liniștita), unde domnea Melhisedec. Înainte de David, ea se numea Iebus. Nu se știe bine la ce epocă a primit nume de Ierusalim (Ierusalim, moștenirea păcii). Împăratul Adrian îi dete nume de Aelia Capitolina, arabii o numesc El-Cods.

Ieșind pe poarta Sântului Ștefan, spre răsărit, ne aduserăm aminte că pe aici se ucise cu pietre Sântul Ștefan; tot pe aici se dete asaltul de cruciați în anul 1099. De aici te cobori, apoi te urci în Muntele Măslinilor, ce stă în față cu Ierusalimul. Acest munte are trei vârfuri. /…/

În față cu satul Siloam este fântâna Mariei. Se vede că ar fi aceeași despre care vorbește Biblia. Cură în fundul unei peșteri și comunică cu fântâna lui Siloe. Între muntele Sion și Maria, unde se împreună valea lui Iosafat cu valea Chinomului, se arată fântâna lui Siloe, ce cură dintr- stâncă de piatră de calcar. Acest izvor face două lacuri mici; cel dintâi uda altădată grădinile regilor și se chema lacul regal (Nehemia). /…/

Mai înainte de-a ajunge la poarta Damascului, văzurăm o peșteră în care se zice că Ieremia ar fi compus plângerile sale. /…/

Sâmbătă merserăm la Biserică, să fim de față la ceremonia ce se face pentru venirea focului sânt pe mormântul lui Iisus /de Paște/. /…/ Toate candelele erau stinse. Un mitropolit… se închisese în camera a doua a Sântului Mormânt. La ușa capelei mormântare, pe dinafară, erau înșirați mai mulți preoți și diaconi.

Deodată auzirăm sunând clopotele în Biserică. Niște flăcări ieșiră repede prin ferestrele capelei mormântului. Mulțimea aprinse atunci făcliele din această lumină. Peste două minute toate candele se aprinseră. /…/

Betlehemul se află trei ore departe de /mănăstirea/ Sfântul Sava. Acest burg avusese altădată numele de Efrata. Este situat la două ore de Ierusalim, de care este despărțit prin valea Refaimului. /…/

Hebronul se află cinci ore departe de Betlehem: noi intrarăm cu seara. Este una din cele mai vechi cetăți ale lui Canaan. Se zice că se zidi șeapte ani înainte de Tanis din Egipt (Cart. numerilor). Înainte se chema Chiriat-Arba (cetatea Arba)…”.

Cf. Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, postfață și bibliografie de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, București, 1987.

Smerenie necuprinsă

Însemnări din data de 2 decembrie 2000.

*

Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului. Dedicat scrisului…și viața sa este exemplul unei copleșitoare smerenii pentru mine, care mă însuflețește întotdeauna.

Monah la Mănăstirea Dionisiu în Sfântul Munte Athos.

Numele de Botez: Nicolae, din părțile Peloponezului.

Devine arhiepiscop al Tesalonicului și de două ori patriarh al Constantinopolului.

După ce se întoarce din Țara Românească, pentru ca să nu îl recunoască monahii de la Dionisiu, ajunge paznic la catâri, el, patriarhul și omul cu atâta enormă sfințenie. Însă Sfântul Ioan Botezătorul îl dă de gol pe Sfântul Nifon, pentru că îi spune, în vedenie, starețului mănăstirii Dionisiu cine e paznicul catârilor lor.

Și după ce se află cine este, Sfântul Nifon cere să facă ascultare ca un simplu monah.

Domolește valurile mării prin rugăciune. Fierul binecuvântat de către el înceta furtuna pe mare.

De la el avem rugăciunile de dezlegare pentru cei adormiți din cadrul slujbei înmormântării. Asta este informația pe care am găsit-o dar ea nu e verificată pe manuscrise.

S-au făcut minuni și semne preaslăvite la mormântul său.

Ucenicii săi, Sfinții Macarie și Ioasaf, L-au mărturisit pe Hristos cu prețul vieții în Tesalonic și Constantinopol.

Sfântul Nifon e pomenit pe data de 11 august.

În vedenie de noapte, Sfântul Nifon i-a spus Sfântului Neagoe Basarab că l-a iertat pe Radu Vodă pentru păcatul de a-l fi alungat din Țara Românească.

În locul capului și a mâinii Sfântului Nifon, Sfântul Neagoe Basarab a dat Mănăstirii Dionisiu capul Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că acesta e hramul mănăstirii.

De cine însă a fost adus pe pământ românesc capul Sfântului Ioan Botezătorul înainte de secolul al XV-lea?

*

În anul 1503 un Cuvios Părinte a profețit întoarcerea romano-catolicilor la Biserica Ortodoxă și faptul că va exista un singur patriarh pentru toată Europa.

*

Sfântul Gheorghe Hozevitul.

Se naște în Ostrovul Ciprului.

Părinți: gospodari și binecredincioși.

Monah la Mănăstirea Hozeva din Țara Sfântă și aici lucra în grădină.

Părintele său îl lovește dar i se usucă mâna. În momentul când face metanie învățătorului său la racla celor 5 Sfinți Părinți, ctitorii mănăstirii, acela se face bine la mână.

Pleacă la Calamona, lângă fratele său de sânge: Iraclide.

El și fratele lui nu beau vin, decât atunci când făceau mângâiere străinilor (a face mângâiere străinilor = a fi ospitalieri cu ei n.n) și nu mâncau bucate fierte.

Finicul rodește la rugăciunea sa. Se apropie de leu ca să îi vadă măselele.

Se va închide în chilie la Mănăstirea Hozeva.

Primește de la Dumnezeu darul minunilor.

Ajunge egumen.

E pomenit pe data de 8 ianuarie. Sfintele sale Moaște sunt puse alături de cele ale celor 5 Sfinți Părinți fondatori ai Mănăstirii și izvorăsc mir, care tămăduiește pe cei bolnavi.

*

Sfântul Ioan Hozevitul spunea despre Prea Curata Stăpână: „atât de multă cuviință avea încât nu îndrăznea să își ridice ochii către cineva ori să vorbească (afară de părinți), și ori cu cine s-ar fi întâlnit își pleca numai capul în chip de închinăciune fără să vorbească”.

*

Maica Domnului i-a anunțat pe cei 26 de Sfinți Cuvioși Mucenici de la Mănăstirea Zografu, că pe data de 10 octombrie 1274 vor fi martirizați de către romano-catolici. Icoana ei făcătoare de minuni de aici amintește de această minune, pentru că se numește: Înainte Vestitoarea.

*

Epigramă

a Sfântului Ioan Iacob Românul

Dacă nu se duce mintea
Sus la ceruri sau la moarte,
Prea ușor se rătăcește
La vorbirile deșarte.

Și [de] nu se odihnește
Mila păcii între noi,
Vom găsi mereu pricină
De gâlceavă și război.

Iar când nu ne dăm silința
Spre cunoașterea de sine
Cântărim mai totdeauna
Numai faptele străine.

*

Sfântul Isaia Pustnicul, Filocalia românească, vol. 12, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1991, p. 69-70:

„De se ivește între voi întrebare despre un cuvânt al Scripturii, cel ce cunoaște cuvântul și-i știe înțelesul, după puterea lui, să lase voia lui în urma fratelui și să odihnească pe fratele lui în bucurie; căci cuvântul care i se cere este să se smerească în fața fratelui său”.

În concluzie, mărturisirea cunoașterii duhovnicești a Scripturii și a Părinților nu e un act de mândrie, ci unul de smerenie, pentru că recunoști că împarți altora din cele pe care Dumnezeu, pe măsura ta, ți le-a luminat, nu numai pentru tine, ci pentru folosul obștesc. Smerenia constă în aceea că te faci povățuitor al altora pe măsura ta și cu conștiința sfântă, că trebuie să vorbești altora la aceeași exigență duhovnicească cu care Dumnezeu te-a învățat, te-a luminat într-un anume lucru.

*

Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia românească, vol. 1, trad. de Pr. Stavr. Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 6: „Om se numește sau cel rațional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat”.

Om, cu adevărat, e cel care ori e om duhovnicesc și le cugetă pe toate în rațiunile lor lăsate de la Dumnezeu ori dorește să se înduhovnicească, fapt pentru care face ascultare de cei care s-au înduhovnicit înaintea lui. Ceilalți sunt oameni pătimași, fără rațiune, care se aseamănă animalelor prin patimile lor.

Idem, p. 11: „Cei ce pricep cu anevoie cele de folos [pentru mântuirea lor n.n.], oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiți bolnavi. Iar cei ce înțeleg adevărul [voii lui Dumnezeu n.n.], dar îi stau împotrivă fără rușine, și-au omorât rațiunea și și-au sălbăticit purtările. Unii ca aceștia nu cunosc pe Dumnezeu și nu li s-a luminat sufletul”.

Cei care nu înțeleg sensurile duhovnicești ale Scripturii și ale Părinților atunci când le citesc și nu se umplu de viață dumnezeiască citind cărțile sfinte ale Bisericii sunt bolnavi sufletește, sunt pătimași, de aceea nu au mintea luminată de har ca să înțeleagă ceea ce citesc.

Iar cei care înțeleg voia lui Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu de la ei dar se împotrivesc în mod conștient Lui, aceștia își omoară dreapta judecată, rațiunea, viața potrivit rațiunii și voii lui Dumnezeu și luptă împotriva învățăturii Bisericii ca niște sălbăticiți.

*

Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia românească, vol. 1, trad. de Pr. Stavr. Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 240: „Cuvintele dumnezeieștii Scripturi citește-le prin fapte[le vieții tale ascetice n.n.] și nu le întinde în vorbe multe [nu fă paradă de cunoștințe acumulate n.n.], îngâmfându-te în deșert cu simpla lor înțelegere”.

Iar simpla înțelegere a Scripturii e aceea în care nu am împlinit, personal, mai nimic din faptele sfinte pe care Domnul le cere de la noi și nu ne-am însușit din faptele noastre ascetice înțelesurile tainice, mântuitoare ale poruncilor și cuvintelor lui Dumnezeu.

Numai întrupând în viața noastră, pe măsura noastră, cuvintele Scripturii și ale Părinților, încercând să facem cât putem noi din ele, înțelegem ce putere de viață, ce transfigurare se produce în noi dacă încercăm, dacă ne silim să le facem una cu viața noastră.

Iar știința sau cunoașterea duhovnicească nu e formată din memorarea de versete și a vieți de Sfinți ci din ceea ce am înțeles și am trăit noi din poruncile lui Dumnezeu și din sfătuirile Sfinților Lui. Cunoașterea Lui e ceea ce am înțeles din viața cu El, din ascultarea Sa, din bucuria vieții continue cu Dumnezeul nostru.

Idem, p. 250: „Cel ce înșeală pe alții [care le dă sentimentul altora că știe ce spune în materie de teologie și povățuire duhovnicească, dar nu are experiența lor, ci doar citiri repezite n.n.] și grăiește cuvinte fără fapte, se îmbogățește din nedreptate și ostenelile lui vor trece în case străine, cum zice Scriptura (Prov. 5, 10)”.

Cel care învață continuu pe alții cu învățătura altora, fără ca el să aibă ceva, în mod interior, cu ea, e unul care câștigă bani din furat și nu se îndreptățește în fața lui Dumnezeu prin aceasta. Pentru că teologia și exprimarea duhovnicească are rezonanță reală în alții, când pe tine te-a transfigurat, te-a schimbat uluitor de mult.

Și când poți să le tâlcuiești altora cele ale Scripturii și ale Părinților, prin experiența ta duhovnicească și pe măsura ta, atunci  nu mai vinzi altora pe cele ale altora, ci pe cele ale tale, pentru că ți-ai strâns, cu harul lui Dumnezeu, din înțelepciunea diversă a Scripturii și a Părinților bogății teologice și duhovnicești nenumărate.

*

Sfântul Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor gnostice, cap. al 20-lea, din Filocalia românească, vol. al 2-lea, trad. de Pr. Stavr. Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 173: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu [din Scriptură n.n.] nu e vorbă multă, nici vorbărie, ci e unul alcătuit din diferite vederi/ contemplații, fiecare fiind o parte a cuvântului. De aceea cel ce grăiește pentru adevăr [cel care propovăduiește cu adevărat cele dumnezeiești n. n.], chiar de-ar vorbi așa încât să nu lase nimic afară din ceea ce vrea să spună [chiar dacă ar cuprinde toată aria teologică pe care o dezbate n.n.], n-a spus decât un singur cuvânt al lui Dumnezeu”.

De ce a spus numai un cuvânt? Pentru că toată Scriptura e unitară, duce la același Dumnezeu treimic și adevăratul comentariu se vede din aceea, că el nu intră în conflict cu alte părți ale Scripturii și nici cu Tradiția patristică a Bisericii.

Tot cea ce interpretăm și analizăm noi duce, în cele din urmă, la pacea lui Dumnezeu, la încredințarea că toate cele spuse în zeci, sute de pagini, ne apropie de Dumnezeu, pentru că fiecare cuvânt înțeles duhovnciește ne duce la cinstirea aceluiași Dumnezeu treimic.

Scriptura nu vorbește prolix, pentru că cel care e credincios lui Dumnezeu crede imediat cuvântul și încearcă să îl trăiască în viața lui și nu are nevoie de zeci de explicații, care, în definitiv, se rezumă tot la câteva enunțuri fundamentale.