Simpozionul naţional Părintele Arhidiacon Petru I. David – misionar al Ortodoxiei (27 mai 2010)

Amfiteatrul Dumitru Stăniloae, Facultatea de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian Marina din București, la 7 ani de la trecerea sa la Domnul.

Pagina sursă (683 mb)

Pentru download (audio, video, fotografii): Whole directory

All Files: HTTP

Cu mintea căscată

Există obosiții de munca zilei, care caută somnul binemeritat, într-un mod firesc, și căscații lenei, cei care cască la lucruri mari, la lucruri sfinte, la lucruri care le solicită creierul și mintea deopotrivă, pentru că ei nu se ocupă cu gândirea toată ziua ci cu imaginația, cu imaginarea actelor acelora care le/le-ar dori răul, cu învârteli, cu deocheate soluții.

După ore de muncă e normal să obosești. Oboseala vorbește altfel. Mintea obosită din cauza prea multului gândirii, al solicitării neuronale și nervoase, are ritm intern. Ea gândește până la refuz, mai greu după ore de oboseală continuă dar gândește și când uleiul odihnei e puțin.

Căscații însă dorm pe ei și când se trezesc și când mănâncă și când se învârt în pat ca să le vină somnul.

Înțeleg din prima pe odihniții la cap. Au chef de glumă, nu sunt serioși, râd pervers, au tot felul de ticuri idioate, au ochii mari și seci de expresie.

Lenea minții naște perversiuni. Tocmai de aceea pentru un ortodox  nelucrarea e tot una cu plictiseala sau plictiseala e tot una cu iadul. O minte fără rugăciune, fără gânduri cuvioase, fără contemplații, fără ordine interioară e o minte plină de idoli, o minte neproductivă.

Părerea că ești cineva fără să arăți lucrurile pentru care te lauzi, chiar și doar în gând, e un idol.

Gândul că banii te vor ajuta la greu și relațiile sunt alt idol.

Gândul că viața îți e asigurată, că ești sănătos și că nu ai defecte rizibile e un idol.

Idolatria părerii de sine merge până acolo unde Îl înlocui pe Dumnezeu cu tine însuți, excluzând orice gândire despre primele și ultimele lucruri ale vieții tale și ale existenței umane în general.

Necredinciosul nu este un insensibil complet, ci e arhisensibil doar la egoismul propriu. Își creează continuu noi argumente pentru a nu ieși din nepăsarea dulce și nesimțită care îl cotropește. Însă egoismul are nevoie de sănătate ca să se manifeste. Când sănătatea începe să se stafidească în el, atunci apare problema perimării bucuriei de lucruri.

Pentru că banii aduc lucruri și patima desfrânării sau a iubirii de bani se bucură de lucruri, de văzute și simțite plăceri, a vorbi despre boală sau despre moarte înseamnă a vorbi despre golul interior care nu poate fi umplut de lucruri.

Patimile sunt halucinări ale realității. Când stingi robinetul la apă, când nu mai ai bani, când nu mai ai sănătate…rămâi cu ceea ce ai în tine: pace sau disperare, nădejde sau punerea lațului de gât. Și când ajungi la ceea ce ești și nu la ceea ce ai…atunci mintea ți se cască spre adevărul persoanei tale.

Mintea are o gură imensă și vrea să înghită prezența lui Dumnezeu, harul Său, care e liniștea ei.

Dacă e plină de har, atunci mintea e bogată. Dacă are doar bani în cont, relații și fudulia că e veșnică…singurătatea interioară e criminal de sinucigașă. Și oamenii se sinucid pentru că nu au puterea să rabde suferința. Sunt prea slabi în fața suferinței și vor să taie suferința temporală, să o excludă din viața lor…căci de aceea luăm pastile, ne creăm iluzia confortului, ne punem bine.

Nu, nu îmi plac căscații…însă ei sunt peste tot!

Vor fi, întotdeauna, mai mulți căscați decât oameni treji și lucrurile de masă vor fi mai plăcute, întotdeauna, pentru că, mulții căscați vor dori mâncarea fără personalitate, îmbrăcămintea fără gust, cartea fără har, viața fără valoare, fără principii, fără sfințenie.

Să caști ochii! La ce?! La bine. Binele e divers și unitar în același timp. Să îți placă să îl vezi în mulți și să te poarte adevărul multora spre adevărul unul, al lui Dumnezeu.

Dacă ai căscat până acum, fă efortul de a-ți da seama că ești prost și nesimțit. Cum? Văzând câte păcate ai făcut și cât timp ai pierdut pe nimicuri.

E cea mai mare binecuvântare să ajungi la concluzia că ești prost, nesimțit, insensibil, bădăran, fără Dumnezeu. De aici începe viața, noua viață, adevărata viață a omului: de la a recunoaște că ai nevoie tot timpul de prezența lui Dumnezeu în viața ta.

Experiența mistică a Fericitului Iosif Isihastul (1)

Textele citate și comentariile noastre sunt făcute pe ediția: Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, două volume, Ed. Bizantină, București, 1996.

Cele două volume pentru download.

***

Însemnări din data de 13 aprilie 1999.

Despre sine.  Monah la 19 ani. Mare evlavie la Sfântul Ioan Botezătorul, patronul său duhovnicesc. Sfântul Ioan Botezătorul l-a anunțat pe un monah de venirea sa în mănăstire.

Părintele său duhovnicesc îi spune: „Ceea ce nu oferim spre a fi folosit de Dumnezeu va folosi celui rău”. Adică timpul, lucrurile, cunoștințele noastre, dacă nu sunt puse în slujba sfințirii personale și a aproapelui sunt în defavoarea noastră și spre bucuria demonilor.

Fericitul Iosif: „aureola Sfinților nu este nimic altceva decât această strălucire a luminii necreate a harului, care luminează înlăuntrul lor”. Aureola e un semn iconografic care dă mărturie despre interiorul vieții Sfântului, despre experiența sa extatică și creșterea sa duhovnicească.

Părintele său duhovnicesc: „Nu vă pot descrie cât de mult plac Maicii Domnului cumpătarea și curățenia [interioară, fecioria gândurilor și a simțurilor n.n.]. Aceasta pentru că numai ea este Fecioară Preacurată și vrea ca toți să fim la fel ca ea”.

Cumpătarea în priviri, în vorbe, în gesturi, în fapte…și curăția gândurilor și a intențiilor noastre față de oameni, față de noi înșine și de lucrurile din jur. El descrie aici o experiență duhovnicească personală, pentru că știa cum arată în el aceste daruri dumnezeiești și cum îl apropie ele de Maica lui Dumnezeu.

*

Au rămas de la Fericitul Iosif Isihastul 82 de scrisori. În primul volum 40 din 82.

*

„Rugăciunea minții este ca meșteșugul fiecăruia”.

Rugăciunea minții, cea interioară e o nevoie zilnică  a noastră și cere perspicacitate personală și determinare continuă. Ea trebuie să ne devină un mod de a fi. Și ne devine, se personalizează în noi și ne personalizează continuu, pentru că ne învățăm cu obiceiul rugăciunii cu mintea în inimă, fără lucruri imaginate și fără dorințe de parvenire spirituală.

Ea țipă după iertarea lui Dumnezeu. Ea e dorul nostru de curățire interioară și de comuniune veșnică cu Dumnezeul inimii noastre.

*

„Iubește-L mult ca să primești mult”.

Rugăciunea minții nu se face pentru darul vederii Lui ci pentru a fi cu Dumnezeu, pentru a-L iubi pe El. Vederea Sa și lucrurile duhovnicești vin de la sine dacă suntem absorbiți de iubirea lui Dumnezeu.

*

Dumnezeu, „în măsura în care a dat darurile, în aceeași măsură cere și lucrarea lor”.

Dumnezeu ne cere continuu o muncă, o străduință pe măsura darurilor primite de la Sine, pe măsura rangului nostru, a vocației noastre. Și conștientizăm foarte acut acest lucru: că nu facem destul cât să ne simțim împliniți.

*

„Osteneala este pentru trup, smerenia este pentru suflet, iar amândouă la un loc, osteneală și smerenie, sunt pentru omul în întregimea lui”.

Oboseala multă venită din rugăciune, post, metanii, stat la slujbă, citit și studiat mult smeresc trupul și mintea noastră. Dar adevărata smerenie vine de la conștientizarea păcatelor proprii, a puținătății și păcătoșeniei persoanei noastre în fața măreției lui Dumnezeu și a vieților Sfinților.

Rugăciunea interioară, a inimii și a minții deopotrivă ne umple de smerenie și unindu-se cu smerenia trupului, cu oboseala lui, ne arată cât de slabi, de neputincioși și de mici suntem pentru a-I sluji lui Dumnezeu și conștientizăm faptul, că numai El ne întărește ca să mai putem face unele lucruri.

*

„Boala de care suferim noi, oamenii acestui veac, [e aceea n.n.] că nu recunoaștem unul altuia darul său”.

Când ne împotrivim darurilor lui Dumnezeu din confrații noștri atunci săvârșim un păcat împotriva Sfântului Duh. A invidia sau a nega capacitățile duhovnicești ale cuiva înseamnă a lupta împotriva lui Dumnezeu în primul rând, cu Care și de la Care le-a primit.

*

„Atât cât tu acoperi pe fratele tău, tot atât harul te va păzi pe tine de defăimarea oamenilor”.

În măsura în care nu râzi și nu condamni păcatele aproapelui tău, pe atât și Dumnezeu va ține ascunse ochilor oamenilor păcatele și patimile tale, pentru ca să te vindeci de ele.

*

„Niciodată ispitele nu sunt mai tari decât harul”.

Niciodată ispitele care ne asaltează nu sunt mai mari decât puterea pe care ne-ar da-o harul lui Dumnezeu, dacă nu am abdica în fața păcatului. Și asta e o experiență personală, pe care fiecare dintre noi am conștientizat-o în viața noastră mai mult sau mai puțin.

Noi păcătuim pentru că vrem și nu pentru că harul lui Dumnezeu nu ne-ar întări în fața păcatului. Însă vrem datorită slăbiciunii noastre în fața păcatului, datorită deselor păcate anterioare, a obișnuinței rele.

*

„Să nu cauți odihnă desăvârșită [în această viață n.n.]. Hristos a purtat crucea. Și noi trebuie s-o purtăm”.

Să nu cauți să nu mai ai ispite, să nu mai ai tentații spre păcat, să te crezi în stare că nu mai poți păcătui…pentru că Dumnezeu îngăduie în viața noastră tot felul de corective tocmai spre folosul nostru. Că sunt griji pentru ziua de mâine, că sunt boli, că sunt necazuri, că sunt ispite, că sunt căderi în păcat…toate au rolul de a ne face și mai profunzi, și mai atenți, și mai smeriți, și mai buni, și mai iubitori, și mai înțelegători cu oamenii și cu ceea ce s-a petrecut în istorie, de-a lungul vremurilor…

*

Însemnări din data de 15 aprilie 1999.

Fericitul Iosif: Din cauza judecării [altora n.n.] pleacă harul.

Din cauza că ne credem mai buni, mai duhovnicești, mai lipsiți de păcat decât alții ajungem să simțim cum harul se împuținează sau ne părăsește simțirea lui din ființa noastră.

*

„Luptă! Nu aștepta ca lucrurile bune să vină singure. În puf nu devine nimeni călugăr. Călugărul trebuie să fie batjocorit, încercat, să cadă, să se ridice…”.

Nu aștepta ca să devii om duhovnicesc fără o aprofundare continuă a cărților sfinte, fără o nevoință continuă, fără o disciplinare continuă a întregii tale ființe. Și batjocorit ești și de demoni, prin păcatele pe care le faci cât și de oamenii care nu înțeleg că te urăsc, tocmai pentru că demonii le insuflă ură față de tine. Ură fără temei, adică irațională.

*

„Rugăciunea fără atenție [la mișcările minții și ale inimii și ale întregului trup și la ceea ce se petrece în jurul nostru n.n.] și fără simțire duhovnicească [a harului dumnezeiesc n.n.] este pierdere de timp, osteneală fără plată”.

Pentru că osteneala cu plată sau rugăciunea cu plată de la Dumnezeu e aceea în care simți continuu harul lui Dumnezeu în ființa ta.

Osteneala duhovnicească e cea în care ai concomitent simțirea bucuriei harului lui Dumnezeu și iluminări dumnezeiești diverse.

*

„Îndurând [nedreptatea și insulta n.n.] se înăbușă orgoliul și slava deșartă” [personale].

Se înăbușă acestea dacă îi ierți din toată inima și te rogi pentru cei care te nedreptățesc. Altfel riști să te umpli de o bună impresie despre tine, care nu e răbdare, ci orgoliu.

*

„Nu te acoperi cu frunze!”.

Când te rogi lui Dumnezeu sau când te spovedești nu încerca să te disculpi ci asumă-ți păcatele!

*

„Semn al smereniei sunt lacrimile nemăsurate”.

Pentru că aceasta e însoțită de multă curăție interioară și nevinovăție.

*

„Cântarea [bisericească n.n.] să se facă smerit [la strană sau în particular n.n.]. Mintea să urmărească înțelesul troparelor. Cugetul să fie purtat în lucrul cel înțeles de către minte și să ajungă la contemplarea acestuia. Citirea [rugăciunilor și a cărților sfinte n.n.], de asemenea, să se facă cu multă atenție”.

Însă atenția aceasta vine din liniștirea minții și a inimii prin rugăciune isihastă și e rodul unității interioare a persoanei noastre. Această atenție și pace interioară nu pot fi mimate pentru că sunt un dar al curățirii de patimi.

*

„Dacă nu vezi lacrimile curgând la fiecare aducere aminte de Dumnezeu, bolești de necunoaștere”.

Necunoaștere în sensul de necomuniune continuă cu El, care e rodul vederilor extatice.

*

„Nu căuta să afli totdeauna ceea ce este drept, pentru că atunci ești în nedreptate”.

Nu căuta să fii cu toți și oricând un om drept, pentru că prin asta arăți lipsă de măsură, lipsă de milă și dorință de răzbunare.

*

„Să nu cauți ca prin limba ta să[-i] biruiești pe toți”.

Pe mulți îi va convinge Dumnezeu, în multe feluri, că au greșit în ceea ce te privește sau că greșesc atunci când se împotrivesc voii Lui.