Cu mintea căscată

Există obosiții de munca zilei, care caută somnul binemeritat, într-un mod firesc, și căscații lenei, cei care cască la lucruri mari, la lucruri sfinte, la lucruri care le solicită creierul și mintea deopotrivă, pentru că ei nu se ocupă cu gândirea toată ziua ci cu imaginația, cu imaginarea actelor acelora care le/le-ar dori răul, cu învârteli, cu deocheate soluții.

După ore de muncă e normal să obosești. Oboseala vorbește altfel. Mintea obosită din cauza prea multului gândirii, al solicitării neuronale și nervoase, are ritm intern. Ea gândește până la refuz, mai greu după ore de oboseală continuă dar gândește și când uleiul odihnei e puțin.

Căscații însă dorm pe ei și când se trezesc și când mănâncă și când se învârt în pat ca să le vină somnul.

Înțeleg din prima pe odihniții la cap. Au chef de glumă, nu sunt serioși, râd pervers, au tot felul de ticuri idioate, au ochii mari și seci de expresie.

Lenea minții naște perversiuni. Tocmai de aceea pentru un ortodox  nelucrarea e tot una cu plictiseala sau plictiseala e tot una cu iadul. O minte fără rugăciune, fără gânduri cuvioase, fără contemplații, fără ordine interioară e o minte plină de idoli, o minte neproductivă.

Părerea că ești cineva fără să arăți lucrurile pentru care te lauzi, chiar și doar în gând, e un idol.

Gândul că banii te vor ajuta la greu și relațiile sunt alt idol.

Gândul că viața îți e asigurată, că ești sănătos și că nu ai defecte rizibile e un idol.

Idolatria părerii de sine merge până acolo unde Îl înlocui pe Dumnezeu cu tine însuți, excluzând orice gândire despre primele și ultimele lucruri ale vieții tale și ale existenței umane în general.

Necredinciosul nu este un insensibil complet, ci e arhisensibil doar la egoismul propriu. Își creează continuu noi argumente pentru a nu ieși din nepăsarea dulce și nesimțită care îl cotropește. Însă egoismul are nevoie de sănătate ca să se manifeste. Când sănătatea începe să se stafidească în el, atunci apare problema perimării bucuriei de lucruri.

Pentru că banii aduc lucruri și patima desfrânării sau a iubirii de bani se bucură de lucruri, de văzute și simțite plăceri, a vorbi despre boală sau despre moarte înseamnă a vorbi despre golul interior care nu poate fi umplut de lucruri.

Patimile sunt halucinări ale realității. Când stingi robinetul la apă, când nu mai ai bani, când nu mai ai sănătate…rămâi cu ceea ce ai în tine: pace sau disperare, nădejde sau punerea lațului de gât. Și când ajungi la ceea ce ești și nu la ceea ce ai…atunci mintea ți se cască spre adevărul persoanei tale.

Mintea are o gură imensă și vrea să înghită prezența lui Dumnezeu, harul Său, care e liniștea ei.

Dacă e plină de har, atunci mintea e bogată. Dacă are doar bani în cont, relații și fudulia că e veșnică…singurătatea interioară e criminal de sinucigașă. Și oamenii se sinucid pentru că nu au puterea să rabde suferința. Sunt prea slabi în fața suferinței și vor să taie suferința temporală, să o excludă din viața lor…căci de aceea luăm pastile, ne creăm iluzia confortului, ne punem bine.

Nu, nu îmi plac căscații…însă ei sunt peste tot!

Vor fi, întotdeauna, mai mulți căscați decât oameni treji și lucrurile de masă vor fi mai plăcute, întotdeauna, pentru că, mulții căscați vor dori mâncarea fără personalitate, îmbrăcămintea fără gust, cartea fără har, viața fără valoare, fără principii, fără sfințenie.

Să caști ochii! La ce?! La bine. Binele e divers și unitar în același timp. Să îți placă să îl vezi în mulți și să te poarte adevărul multora spre adevărul unul, al lui Dumnezeu.

Dacă ai căscat până acum, fă efortul de a-ți da seama că ești prost și nesimțit. Cum? Văzând câte păcate ai făcut și cât timp ai pierdut pe nimicuri.

E cea mai mare binecuvântare să ajungi la concluzia că ești prost, nesimțit, insensibil, bădăran, fără Dumnezeu. De aici începe viața, noua viață, adevărata viață a omului: de la a recunoaște că ai nevoie tot timpul de prezența lui Dumnezeu în viața ta.