Folclor românesc (4)

Prima, a doua și a treia parte…

***

„Mă plăti cu cântecul
Ca lupu’ cu urletu’”.

(din „Foaie verde iasomie”)

*

Când s-o-mpărțit urâtu’

Când s-o-mpărțit urâtu’
Eram în câmp cu plugu’
Și nu știu cum s-o-mpărțit
Tare mult mi s-o venit,
Că la toți le-o dat cu acu’
Da mie mi-a dat cu sacu’.

Când s-o-mpărțit dragostea
Eram în câmp cu coasa
Și nu știu cum s-o-mpărțit
De loc nu mi s-o venit,
Că la toți le-o dat cu caru’,
Da’ mie mi-o dat amaru’.

Că la toți le-o dat cât o vrut,
Da’ eu parte n-am avut,
Numa’ de-amor și urât;
Tot cât o fost pe pământ
Numa’ mie-mi s-o venit,
De ast-am îmbătrânit.

*

Cine n-are noroc n-are

Cine n-are noroc n-are
De când naște până moare.
Că nici eu nu l-am avut
De când mama m-o făcut.

Că norocul, ardă-l focul,
Nu răsare pe tot locul.
Că răsare lângă drum
Și nu-l are omul bun.

Că om bun am fost și eu
Și norocul mi-o fost rău.

*

Foaie verde mărăcine

Foaie verde mărăcine
Codrule, de-aș fi ca tine
Fericit aș fi pe lume!

Vara-mi vii cu frunze verzi
Toamna le scuturi, le pierzi.

Numai eu dacă m-oi pierde,
Nimenea nu mă mai vede.

Toată toamna-ngălbenești,
Toată iarna-mbătrânești.

Primăvara-ntinerești,
Păsările-adăpostești.

Dar eu dacă-mbătrânesc
Cât lumea nu-ntineresc!
Codru-l tai, întinerește;
Omul moare, putrezește.

*

Hi, hi, hi, murgule, hi!

(din A plecat moțul la țară)

*
Cântă puiul cucului

Cântă puiul cucului
Pe coarnele plugului
Și mierla de pe teleagă
Tot strigă la boi să meargă.

Rămâi, brazdă, după plug,
Că eu de astăzi mă duc
Și mă bag în codrii verzi
De astăzi nu mă mai vezi.

Te las naibii, sărăcie,
Și mă duc la vitejie;
Te las naibii, sapă lată,
Și iau pușca ferecată!

*

Mult mi-e dor și mult mi-e sete

Mult mi-e dor și mult mi-e sete
Să văd frunza-n codru’ verde,
Să mai strâng vreo șapte cete!

Primăvară, muma noastră,
Suflă bruma din fereastră
Și zăpada de pe coastă,
Să văd iar verzind în cale,
Să mă las iar în cea vale
Cu-o pereche de pistoale.

Frunza-m codru cât se ține
Toți voinicii trăiesc bine,
Iară frunza dacă-l lasă
Toți voinicii merg pe-acasă
Și la para focului
Zac de dorul codrului!

Frunză verde de susai
De-ar veni luna lui mai
Să-mi văd cerul tunând,
Să văd norii fulgerând,
Ierbulița-n șesuri dând!

Să mai văd focuri pe-afară,
Copilași cu pielea goală,
Cai în câmpuri nechezând
Și voinici pe plai suind!

*

Duce-m-aș, că largă-i lumea

Duce-m-aș, că largă-i lumea,
Numai să-nfrunză pădurea!

În pădure când mă bag
Tăți crengile mă trag
Și de haine și de cap
Numa’ să mă fac pribeag.

Vai, săracu’ pribeagu’
Cu greu își duce traiu’!

Frunza-n codru când se mișcă
El crede că îl împușcă;
Frunza-n codru s-o mișcat
El crede că l-o-mpușcat;
Rădăcina fagului,
Leagănul pribeagului.

***

Caldul de dinainte de a doua zi

Romanul nu este o povestire a realității (asta e rețeta pentru romanul de suprafață, adică pentru cel prost) ci o diagnoză interioară a detaliilor personale. O cunoaștere din înăuntru a realității și nu: el a plecat, el o iubea, ei au murit, cădea noaptea, venea ziua, lucruri pe care, de altfel, orice netot le poate spune.

Romanul însă nu e pentru toți. E pentru oameni care au experiența vieții și încă ceva mai mult decât atât: care străvăd prin viață și prin diverse evenimente ale vieții ca prin propriul lor ochi.

Ceea ce vezi este ceea ce ești.

Și nici nu ar putea să fie altfel, dacă ziua aceea nu ar fi fost plină de căldură, mai ales interioară…

Miruna nu înțelegea diferența dintre îndrăgostire și fidelitate. Una e să îți placă cineva și altceva e să înțelegi pe cineva, pentru că îl iubești și pentru că îl iubești îl poți citi, îl poți studia din lăuntrul tău. Gabriel nu era iubirea vieții ei ci un miraj. Era o proiecție igienică a unor vise personale. Fetele vizează, uneori, bărbați care le scapă de tot greul, chiar și de ele însele…Însă bărbații reali sunt cei care le fac pe femei să se problematizeze, să fie ele însele, să fie mai mult decât serioase…

Adică adevărații bărbați nu le scapă pe femei de ele însele ci le fac să fie responsabile față de statutul lor. Însă Gabriel, un băiat de bani gata și fără experiența dezamăgirii în străfundul inimii, nu era decât un vis lubric, o bogăție de senzații pentru Miruna, chiar dacă ea nu accepta acest lucru.

Era ca un cald teribil, spre 40 de grade, care te cotropește, te animalizează…dar nu te aduce cu picioarele pe pământ, ci te poartă în lumi fade, imaginare.

Ce să faci însă cu o lume fără realitate?! Iluzia bijuteriilor, a meselor copioase, a croazierelor făceau să îi explodeze simțurile. Însă ce fel de moarte, Miruna, poate să aibă o astfel de dezamăgire?!

Nu avea ochi pentru detaliile semnificative. Nici Gabriel (cu un nume îngeresc…) nu putea să vadă diferența dintre zâmbetul, pentru că ai bani și zâmbetul, pentru că ai prieteni. Cea mai mare prăbușire interioară o trăiești atunci însă când prietenii nu sunt pe nicăieri, când ai nevoie de ei,  deși în jurul tău ai o droaie de impostori și de profitori, pentru că ai bani…

Ce dramă: să fii puternic doar pentru că deții câteva hârtii în plus…și nimic altceva!

Un cald teribil…pentru că aștepta să spună: Da! Și câte așteptări nu au fetele înainte de căsătorie, pe care, cu atâta indelicatețe, bărbați fără conștiință, le calcă în picioare ca pe niște confeti aruncate peste tot.

Nu, nu îi interesezi tu, nici aspirațiile tale, nici trupul tău, nimic, ci doar orgoliul lor, al celor care posedă, care domină, în pat, pentru câteva clipe!

Nu e dramatic să vrei să fii bărbat căsătorit doar pentru acele câteva clipe de juisare de dinainte și de după?! E mariajul doar poză, o poză socială, un statut social și acasă o tristețe prelungă, o negăsire a ta în celălalt?!

Miruna se gândea totuși la cum ar fi el, ca tată al copiilor ei. E și ăsta un egoism: femeia își vede copiii ca pe ai ei, cel mai adesea, și nu ca pe ai lor: ai ei și ai soțului ei. Și cum căsătoriile sunt cel mai adesea doar interesate (mai puțin interesante sau deloc), Dumnezeu e scos din ecuație și copiii sunt văzuți ca obiecte sau ca sclavi.

O căsătorie fără Dumnezeu e un experiment egocentric. Și Miruna avea nevoie de relaxare, să zboare din temnița părinților ei și nu de logică dumnezeiască. Când se va trezi Miruna față în față cu adevărul: după ce îl naște pe primul copil, după ce îl avortează pe primul, după 30 de ani? Însă, ca să ai logică, trebuie să ai un bărbat nu doar viril, ci și duhovnicesc.

Cuvinte prea mari…pentru o căldură interioară minoră. De ce toate eforturile majorității sfârșesc în minorat, în lucruri de duzină?

La 3 săptămâni după luna de miere a bătut-o prima oară…De ce? Din insatisfacție…A lovit-o peste față pentru ca să se lovească peste față. Așa a simțit. Pierduse un pariu cu cineva, și odată cu pierderea pariului și-a dat seama că doar banii îl fac puternic în fața altora și că Miruna nu îl iubește decât pentru același lucru…deși încearcă să îndruge verzi și uscate despre marea ei pasiune pentru el.

Bătaia e o recunoaștere a eșecului. A ales prost. Banii nu te fac deștept ci doar miop…spre orb.

A doua zi focul abia mai pâlpâia…sau poate că dispăruse. Cine își mai punea problema lui, atâta timp cât Miruna, pierdută în labirintul interior al întrebărilor agonizante și fără răspuns, nu știa cum să evadeze? Și căsnicia devenise o închisoare sufocantă, de care îi era greață acum…