Femeie…la uscat

La primul contact cu creația de față a germanului Uli Staiger, am privit conținutul vizual sub aspect moral: „…le schimbă ca pe o rufă murdară”… Desigur, o portretizare a femeii ca trofeu aruncat. Cucerit și apoi aruncat de către bărbat, un lucru deloc acceptabil din punctul meu de vedere și cred că sunt în asentimentul multor femei.

Femeia poate fi aruncată…doar dacă nu ai înțeles-o…

Însă, fiind mai atent la textul vizual, am desccoperit noi nuanțe. Pentru că poți privi imaginea nu doar din punctul de vedere al bărbatului, ci și al femeii. Cu timpul, însăși femeia consimte că pierde din atuurile de tinerețe (frumusețe, sexualitate debordantă, atractivitate, eleganță intempestivă, frivolitate etc.), dar, totodată, capătă înțelepciune, mister, finețe, conștiința profundă a propriilor gesturi.

Și, pentru maturitate, nu mai e de ajuns doar dezbrăcatul…ci ceea ce ai de dăruit, cine ești…pentru ca un bărbat să mai vrea să rămână cu tine.

Trecutul e o sumedenie de rufe murdare, spălate și puse la uscat.

Noi ne schimbăm enorm de la un an la altul…

E bine să știi să te lași în urmă…fără ca să te uiți.

Iarba e verde pentru că e mereu alta de la an la an. Și cerul e altul de la clipă la clipă. Nu are dreptul și femeia să fie descoperită, redescoperită mereu, clipă de clipă, precum apa, iarba, liniștea, dacă e mereu alta?!…

Însă nu numai aici, ci în mai toate creațiile sale, Uli Staiger nu a vrut doar să inventeze teme suprarealiste, ci să reproblematizeze viața, timpul, spațiul, moartea, omul din perspectiva postmodernității.

Avem nevoie să protejăm mediul înconjurător și, odată cu el, și viața noastră.

Nu avem nevoie numai de supermarketuri pline ci și de Dumnezeu, de aer, de natură, de regăsirea de sine.

Spațiul și timpul nu sunt realități întâmplătoare ale existenței noastre.

Imaginea și contextualizarea unei realități nu e totul, ci trebuie să privim dincolo de ceea ce se vede.

Acestea și multe altele se pot descoperi în creația sa, o creație care mustește de idei și de atitudini educative.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete, vol. 7

Îl puteți downloada de aici:

Pagina sursă

[item image]

Read Online
(3.2 M)PDF
EPUB
Kindle
Daisy
(58.7 K)Full Text
(660.0 K)DjVu

All Files: HTTP

***

Volumul de față cuprinde corespondență, 218 versuri unice, variante textuale la poeme anterioare, însemnări și confesiuni extatice.

Are 76 de pagini în format integral și se constituie în al cincilea caiet manuscriptic al Fericitului Ilie.

Comentarii la „Tratatul despre Preoție” al Sfântului Ioan Gură de Aur

***

Au fost făcute la prima citire a lui, în zilele de 27, 29 și 30 ianuarie 1999.

*

Impresia pe care am avut-o atunci, citind cartea a fost aceasta: „E o carte de geniu, cea mai mare carte, după Sfânta Scriptură, pe care o pot citi”. Mă refeream la faptul, că e cea mai bună carte, după Sfânta Scriptură, care tratează interiorul și vocația preotului în Biserică și lume.

*

Prietenia sa imensă cu Vasile: „deopotrivă ne erau și gândurile noastre”. Prietenia adevărată e una sfântă, pentru că e o prietenie la nivelul crezurilor profunde.

*

Cum arată viața unui tânăr teolog: „stătea necontenit cu ochii pironiți în cărți și nu ieșea niciodată în oraș”. De aici  începe tot binele pentru viitorul om al Bisericii. Asceza tinereții se răsfrânge în bogăția de înțelepciune și de sfințenie a maturității și a senectuții.

Nu poți să devii un om mare pierzând timpul în neștire…

*

Când a auzit intenția sa de a deveni monah, Sfânta Antusa, mama Sfântului Ioan, o femeie văduvă, „a început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvine mai jalnice ca lacrimile”. L-a rugat (și el a ascultat-o): „nu mă lăsa văduvă a doua oară”. Va deveni monah după adormirea ei.

*

„Noi [ierarhia Bisericii n.n.], însă, nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere”. Și ca să convingi pe cineva trebuie să fii un exemplu de urmat și să ai mărturia adevărului de partea ta, adică o mare experiență teologică și ascetică.

*

„Canonul [celui care se spovedește n.n.] nu trebuie dat pe măsura păcatelor săvârșite [pentru că devine insuportabil n.n.], ci după starea sufletească a păcătosului”. După dorul său de a se îndrepta și de a trăi cuvios.

Însă ca să vezi dorul după Dumnezeu sau starea sufletească a celui care se spovedește trebuie să fii un profund om duhovnicesc și nu doar un preot hirotonit, care nu vede profundul omului din fața lui.

*

Relația dintre lipsa rușinii și nesimțirea stării de păcătoșenie: „un suflet, când a fost silit să-și piardă orice rușine, cade în nesimțire”. Însă ca să nu mai ai rușine trebuie să trăiești într-o lume coruptă până în măduva oaselor, și acolo lipsa rușinii e o virtute și nu o dramă personală.

*

Profilul adevăratului preot: „Preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se descurajeze, să nu deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți”. Oricum am citi tratatul Sfântului Ioan însă, ceva e sigur: el nu vorbește aici despre un preot oarecare, ci despre un preot sfânt, care, în ciuda tinereții lui, are o experiență teologică și o viață ascetică uluitoare.

El vorbește, de fapt, despre sine și oricine citește acest tratat se simte, în cele mai multe dintre cazuri, nevrednic pentru orice gând spre preoție.

*

Grija iubirii: „grija de turma Lui este un semn al iubirii de El”. Adică râvna preotului pentru mântuirea altora e consecința iubirii lui pentru Dumnezeu și pentru oameni.

*

„Dragostea, poate ajuta, în cea mai mare măsură, la îndreptarea aproapelui nostru”. Da, un mare și sublim adevăr! Și aceasta pentru că îi dă încrederea că e dorit și ascultat.

*

Experiența și vârsta nu coincid întotdeauna: „Nu trebuie judecată priceperea [preotului] după vârstă [pe care o are n.n.], că nu trebuie cunoscut bătrânul după părul alb și că [de aceea], negreșit, trebuie oprit nu tânărul [de la preoție n.n.], ci neofitul [cel care nu e introdus în viața teologică, liturgică și ascetică a Bisericii n.n.], de la o astfel de slujire”.

*

Sfințenia preotului: „preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer [deși e pe pământ, printre oameni care nu îl prea ajută în pastorația lui, de cele mai multe ori n.n.], printre Puterile cele îngerești”.

Însă ca să ajungi atât de curat e nevoie și de timp și de multă nevoință și de mult har de la Dumnezeu, în primul rând.

*

A nu fugi după preoție: „Cumplit lucru, cu adevărat, cumplit lucru este să dorești cu putere această cinste!”, ca pe un scop în sine, nevăzând că preoția e o vocație, o datorie sfântă nu atât pentru tine, cât pentru alții.

*

Sunt sub ochii tuturor: „Nu-i cu putință să rămână ascunse păcatele preoților”. Pentru că îi privesc  toți cu maximă atenție. Uneori cu atenție drăcească, dorind să le găsească, în mod continuu, nod în papură.

*

Păcatul și rangul: „Toți măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârșit, ci cu dregătoria celui ce săvârșește păcatul”. Iar maximalizarea păcatului, pe măsura rangului, se face din invidie mai mult decât din conștiință.

*

Păcatele noastre rănesc Biserica: „Oamenii lui Hristos distrug pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmașii și inamicii lui Hristos, iar Hristos, tot [El] bun, le face încă bine și-i cheamă la pocăință”.

*

Apostazia și durerile unei conștiințe treze: „Poți oare să spui ce durere simte episcopul, [atunci] când trebuie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii?”. Adică să-l anatematizeze, ca pe unul care a devenit eretic la gândire și la fapte.

*

Preoția între voia oamenilor și voia lui Dumnezeu: „Multe dintre aceste hirotonii nu se fac cu harul lui Dumnezeu [adică nu Dumnezeu îi cheamă la preoție n.n.], ci cu sârguința oamenilor”. Lucru pe care îl constatăm, tot la fel de dureros, și astăzi…

*

Trebuie să ai „puterea de a predica”. Să simți harul lui Dumnezeu, care te luminează și te invită să predici, să vorbești pentru mântuirea celor pe care îi slujești.

*

Între oratorie și Teologie: „Să fie preotul sărac în cuvinte! Să-și aranjeze simplu și fără meșteșug [fără intenții oratorice  speciale n.n.] cuvintele în frază! Numai să nu fie neiscusit în știință [în teologia și viața bisericesc-duhovnicească a Ortodoxiei n.n.], să nu fie neiscusit în precizia dogmelor”, în acrivia lor.

Însă un om profund ancorat în viața Bisericii, în teologie și experiență ascetică nu poate fi lipsit de oratorie. Ideea expusă de către Sfântul Ioan e aceasta: contează mai degrabă adevărul Bisericii, spus imediat și în mod desăvârșit, decât expunerile sofisticate ale credinței.

Sfântul Ioan însuși avea un mod de predicare foarte oratoric și el nu era împotriva predicării cu multă știință filologică și cu atenție la cuvinte, ci era împotriva transformării predicii într-un exercițiu gol de oratorie.

*

„Predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi”, pentru că de la ei se așteaptă, întotdeauna, o cunoaștere teologică și expuneri teologice magistrale.

*

„Pe predicatorii mari…toți îi critică, dacă nu se întrec, [în mod] necontenit, pe ei înșiși”. Însă până unde poți să urci predicatorial, dacă majoritatea celor din Biserică au o cunoaștere rudimentară a credinței Bisericii?

De cele mai multe ori ești tras în jos de nivelul scăzut al auditoriului și trebuie să ai o prezentare populistă a credinței, pe înțelesul tuturor și asta la nivel minor, fără prea multe ramificații oratorice.

*

Reversul marii predici: predicatorul mare „trebuie să sufere cu curaj invidia lor amară”. A cui? A celor din Biserică, care nu mai vor să îl asculte, tocmai pentru că predică adevărul cu tărie și cu multă știință teologică.

*

Trebuie să ai simțul critic cel mai dezvoltat vizavi de propria ta operă: „Un scriitor mare trebuie să fie el însuși criticul operelor sale”. Primul critic și cel mai tăios al propriilor scrieri.

*

Cunoașterea valorii proprii: „un suflet care nu poate suferi criticile nesocotite [fără temei, fără susținere n.n.] ale mulțimii [credincioșilor din Biserică n.n.], se descurajează și pierde dragostea de a predica”. Și mulți au renunțat la a mai predica tocmai din acest motiv: presiunea exercitată asupra lor a fost foarte negativă.

*

„Mânia învăluie ca fumul tot sufletul”. Mânia mă face să nu văd prea bine lucrurile și să mă manifest la întâmplare.

*

Preoția e o imensitate: „Să înșir toate greutățile preoției înseamnă să măsor marea”. Tocmai de aceea există și multe derapaje în rândul ierarhiei bisericești: pentru că sfințenia, cerințele și presiunile exercitate asupra ei sunt imense.

***

Sfântul Ioan a scris acest tratat înainte de a fi preot, în tinerețea lui…iar eu l-am citit prima dată ca student teolog, adică aproximativ în jurul vârstei pe care a avut-o autorul lui.

Noul look

…al platformei Teologie pentru azi e posibil datorită temei Mystique 2. 4. 2, care ne-a dat, pe de o parte, posibilitatea navigatorului de pagini, prin care se poate naviga până la articolele noastre din 2006…

iar, pe de altă parte, am introdus widgetele spre conturile platformei noastre în subpagini, care se găsesc la subsolul comentariilor, pentru o navigare mult mai fiabilă.

Într-o parte și într-alta, în zona Recent Comments (ultima porțiune din josul paginii) aveți semnele: < > (a se vedea imaginea supra) și, apăsând pe cel din dreapta sau din stânga, veți putea naviga spre widgetele subincluse ale conturilor noastre, până reveniți la Recent Comments.

*

Așa arată acum cele două pagini sub incluse:

(1)

(2)

*

Comentarii la Sfântul Ioan Gură de Aur (4)

Prima, a doua și a treia parte…

***

Comentariile au fost făcute în zilele de 31 ianuarie, 8, 10 și 14 februarie 1999.

*

„Fiecare om are trebuință de sfat”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că fiecare om are nevoie, pe fiecare zi, de și mai multă înțelepciune teologică, duhovnicească și practică în viața lui.

El accentuează aici sfătuirea duhovnicească din partea unor oameni plini de teologie și experiență duhovnicească.

*

Rușinea neștiinței: „Nu învățarea de la alții, ci neștiința este rușine”. E rușinos și pierzător de suflet ca să ai de la cine învăța cum să te mântui și să nu vrei să înveți, din cauza invidiei sau a lenei.

*

Păcatul e o rușine proprie: „atunci să ne rușinăm, când nu părăsim greșelile noastre”.

*

Din perspectiva istorică a Sfântului Ioan Gură de Aur, femeia căsătorită „trebuie să rămână în casă și să crească copiii săi”.

Statul postmodern acordă doar un an sau doi pentru nașterea și creșterea copilului de către mamă (eventual creșterea lui de către tată).

*

Nemilostivirea ca furt din ceea ce e propriu săracilor: „A nu da săracilor din averea ta este a prăda”, a-i fura pe cei săraci.

Pentru că aceasta e concepția creștină despre avere: cei bogați  trebuie să aibă grijă de cei săraci, pentru că averea e pentru comuniune și întrajutorare și nu pentru egoism.

*

Averea „nu este proprietatea noastră, ci a Domnului Dumnezeu”. Noi suntem doar administratorii averii lui Dumnezeu.

*

Caracterul integru și omenos al unui creștin ortodox se vede din aceea, că  îi primește la sine „cu multă bunăvoință, pe oamenii cei mici, nebăgați în seamă și neînsemnați”. Pentru că te vezi, în mod continuu, în locul lor. Te pui în locul celor năpăstuiți și singuri.

*

Condiția milosteniei: „dacă cel care caută ajutor este sărac, noi nu avem trebuință a mai cerceta altceva”. Nu trebuie să aducem și mai multă durere în sufletul celui care nu are, cu ispitirile noastre de tot felul.

*

Boala și păcatul: suferința „o sporești prin nerăbdarea ta și prin păcatul tău, și-ți faci chinul mai strașnic”.

*

Sfințenia și suferința: „pentru cei Drepți, răbdarea în suferință este o cunună strălucită”, o umplere de mult har.

*

Motivele păcătuirii: „nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia; nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamnă la hulirile cele fără de judecată [din momentele când ne e foarte greu n.n.], ca și la toate răutățile”, patimile.

Patima e o înrăutățire, o agravare a bolii personale. De aici: răutate.

*

Exemplul Sfinților în durerea noastră: „când tu pierzi un fiu sau o fiică, [atunci] aleargă la Iov cel răbdător, și te vei întoarce mângâiat”, întărit în durerea ta, în suferința ta imensă.

*

Pentru Sfântul Ioan, propovăduirea învățăturii celei dumnezeiești, a credinței ortodoxe, era adevărata doctorie, vindecare a sufletului omenesc.

*

„Lucrați cu toată râvna la îndreptarea voastră”, la mântuirea voastră.

*

„Certările Sale (ispitirile și durerile îngăduite de către Dumnezeu în viața noastră n.n.) se numără printre cele mai mari binefaceri” primite din partea lui Dumnezeu.

*

Dumnezeu lucrează, în mod divers, la mântuirea noastră: „Dumnezeu știe felurite mijloace și căi, spre a ne întoarce” la o viață evlavioasă.

*

Dumnezeu și consecințele păcatelor noastre: „El a izgonit din Rai [pe Eva n.n.], însă prin această izgonire ea  a fost adusă la cunoștința lui Dumnezeu și, prin urmare, a aflat mai mult decât a pierdut”. Protopărinții noștri au fost aduși la pocăință, adică la adevărata îndreptare a omului în fața lui Dumnezeu.

*

Despre același lucru: „Când acesta [omul n.n.] s-a arătat nevrednic, l-a izgonit de acolo [din Rai n.n.], pentru ca el, prin petrecerea afară și prin pedeapsă să se îndrepte și să se facă vrednic de a fi primit a doua oară în Rai, însă în Raiul cel ceresc”.

*

Harul lui Dumnezeu e puterea Sfinților: „puterea celor cucernici nu se reazimă [nu constă în n.n.] pe mărimea numărului lor ci tăria [le] vine chiar de la Duhul Sfânt”.

*

Dorința de a predica a Sfântului Ioan și luminarea și întărirea lui Dumnezeu: „ca un Părinte al vostru întru slujire, mai încerc a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele și cât darul lui Dumnezeu îmi va da”.

*

Scopurile lui Dumnezeu și împlinirea lor: „pentru scopurile Sale se folosește atât de cei ce cred cât și de cei necredincioși”, însă, bineînțeles, prin unii lucrând cu voia lor, prin alții fără voia deplină a acestora sau fără ca aceștia să își dea seama de ceea ce fac.

*

Din mărturia Sfântului Ioan, Sfânta Elisabeta l-a zămislit pe Sfântul Ioan Botezătorul în luna septembrie iar Domnul S-a zămislit pe Sine în Prea Curata Fecioară în luna lui martie.

*

Magii vin ca să vestească nașterea lui Mesia, pentru ca din „gura perșilor să afle ceea ce nu voise a cunoaște de la Proroci”. Pentru umilirea evreilor, care se considerau înțelepți.

*

Sfântul Ioan constata, la modul foarte dureros, decadența creștinilor din vremea lui: „noi însă suntem mai reci decât cenușa [când vine vorba de iubire de Dumnezeu și de aproapele n.n.], și mai ologi decât mortul”, când e să facem fapte bune.

*

Mângâierea lui Dumnezeu nu poate fi înlocuită de altceva: „dacă El nu ne mângâie, atunci orice ar face oamenii pentru acesta, este de prisos și zadarnic”.

*

Vrăjmașii evlaviei noastre: „și vrăjmași trebuie să-și facă cineva pentru Dumnezeu”. Și ni-i facem, adesea, fără ca să ni-i dorim și fără ca să dorim cuiva răul.

*

În slujba lui Dumnezeu: „Noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda și a dojeni, nu numai a rămâne acasă și a ieși, nu numai a vorbi și a tăcea, ci putem încă și a ne întrista și a ne bucura spre slava lui Dumnezeu”.

*

Sfântul Ioan afirmă, că cea mai bună pregătirea a noastră pentru slujirea bisericească este aceea de a ne împăca cu vrăjmașii.

*

Lupta cu păcatul se face „prin știință [teologică și duhovnicească n.n.] și prin fapta cea bună”.

*

Virtutea și harul: „Dreptatea vieții este [aceea] care strălucește peste tot [în orice faptă a noastră și oriunde am merge, pentru că e însăși viața noastră n.n.] și atrage harul Sfântului Duh” în persoana noastră. De fapt fundamentul dreptății noastre este harul lui Dumnezue, fără de care nu putem face nimic și nici să fim ceva.

*

Propovăduitorul dreptei credințe și audianții lui: „învățătorul trebuie să-și facă datoria sa [a predicării sale n.n.] cum se cuvine, chiar dacă nimeni nu l-ar asculta”.

*

Toți suntem slabi: „Și Sfinții și cei cucernici sunt oameni neputincioși”, care repede cădem în păcate și în neputințe de tot felul.

*

Sfințenia și ispita mândriei: „Încă și cei mai mari Sfinți și tocmai [și mai ales n.n.] cei vrednici trebuie să fie cu mai multă băgare de seamă [atenție n.n.] ca să nu se mândrească, căci nimic nu duce mai ușor la mândrie, decât conștiința de a fi făcut mult bine”.

*

Sfinții și îngăduința lui Dumnezeu: „Dumnezeu îngăduie ca ei să fie biciuiți sau să cadă în boli și alte suferințe trupești, pentru ca mulțimea necazurilor și a ispitelor să-i convingă pe contemporani, că ei, de la ei, nu fac nimica și pentru toate trebuie să-i mulțumească lui Dumnezeu”.

*

Sfântul Apostol Pavel „alerga spre întâmpinarea defăimării, ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei, cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste, dorea moartea mai mult decât noi viața, iubea sărăcia mai mult decât noi bogăția, ostenelile mai mult decât alții odihna, necazul mai mult decât alții bucuria și pentru vrăjmașii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noștri”.

***

Cu dedicație, de la Arghezi…

Binecuvântare

Dormiţi, dormiţi!
Hipnoza nopţii suflă boare
În muşchii voştri veştejiţi
Şi mâine veţi avea izvoare
Din spor, pământul să-l stropiţi
Cu bale călătoare.

Dormiţi, dormiţi,
Căci legea [Scriptura] o citeşte cariul
Când voi sunteţi încremeniţi
Şi-n ţeasta voastră-şi zvârlă zarul
Satan, cu ochii buimăciţi.
Noroc! Fiţi fericiţi!

Dormiţi, dormiţi,
În monarhia minerală,
Cu-obrajii, sterpi şi gălbejiţi,
Lipiţi de carnea triumfală,
Cu care, morţi, vă-nsufleţiţi
O zi şi-o viaţă goală.

Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,
Pribegii, robii şi sihaştrii,
Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,
Aşteaptă stolul şoimilor albaştri.
Judecători, stăpâni şi-ndreptăţiţi,
Voi sunteţi beţi. Dormiţi, dormiţi!

Şi însumi bine-vă-cuvânt.
Căci e nevoie pe pământ
Să vă-nmulţiţi,
Să ne-apăsaţi şi să ne-nlănţuiţi,
Şi veacuri oarbe să clădiţi,
Dormiţi, dormiţi!