Lună: iunie 2010

***

Au fost făcute la prima citire a lui, în zilele de 27, 29 și 30 ianuarie 1999.

*

Impresia pe care am avut-o atunci, citind cartea a fost aceasta: „E o carte de geniu, cea mai mare carte, după Sfânta Scriptură, pe care o pot citi”. Mă refeream la faptul, că e cea mai bună carte, după Sfânta Scriptură, care tratează interiorul și vocația preotului în Biserică și lume.

*

Prietenia sa imensă cu Vasile: „deopotrivă ne erau și gândurile noastre”. Prietenia adevărată e una sfântă, pentru că e o prietenie la nivelul crezurilor profunde.

*

Cum arată viața unui tânăr teolog: „stătea necontenit cu ochii pironiți în cărți și nu ieșea niciodată în oraș”. De aici  începe tot binele pentru viitorul om al Bisericii. Asceza tinereții se răsfrânge în bogăția de înțelepciune și de sfințenie a maturității și a senectuții.

Nu poți să devii un om mare pierzând timpul în neștire…

*

Când a auzit intenția sa de a deveni monah, Sfânta Antusa, mama Sfântului Ioan, o femeie văduvă, „a început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvine mai jalnice ca lacrimile”. L-a rugat (și el a ascultat-o): „nu mă lăsa văduvă a doua oară”. Va deveni monah după adormirea ei.

*

„Noi [ierarhia Bisericii n.n.], însă, nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere”. Și ca să convingi pe cineva trebuie să fii un exemplu de urmat și să ai mărturia adevărului de partea ta, adică o mare experiență teologică și ascetică.

*

„Canonul [celui care se spovedește n.n.] nu trebuie dat pe măsura păcatelor săvârșite [pentru că devine insuportabil n.n.], ci după starea sufletească a păcătosului”. După dorul său de a se îndrepta și de a trăi cuvios.

Însă ca să vezi dorul după Dumnezeu sau starea sufletească a celui care se spovedește trebuie să fii un profund om duhovnicesc și nu doar un preot hirotonit, care nu vede profundul omului din fața lui.

*

Relația dintre lipsa rușinii și nesimțirea stării de păcătoșenie: „un suflet, când a fost silit să-și piardă orice rușine, cade în nesimțire”. Însă ca să nu mai ai rușine trebuie să trăiești într-o lume coruptă până în măduva oaselor, și acolo lipsa rușinii e o virtute și nu o dramă personală.

*

Profilul adevăratului preot: „Preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se descurajeze, să nu deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți”. Oricum am citi tratatul Sfântului Ioan însă, ceva e sigur: el nu vorbește aici despre un preot oarecare, ci despre un preot sfânt, care, în ciuda tinereții lui, are o experiență teologică și o viață ascetică uluitoare.

El vorbește, de fapt, despre sine și oricine citește acest tratat se simte, în cele mai multe dintre cazuri, nevrednic pentru orice gând spre preoție.

*

Grija iubirii: „grija de turma Lui este un semn al iubirii de El”. Adică râvna preotului pentru mântuirea altora e consecința iubirii lui pentru Dumnezeu și pentru oameni.

*

„Dragostea, poate ajuta, în cea mai mare măsură, la îndreptarea aproapelui nostru”. Da, un mare și sublim adevăr! Și aceasta pentru că îi dă încrederea că e dorit și ascultat.

*

Experiența și vârsta nu coincid întotdeauna: „Nu trebuie judecată priceperea [preotului] după vârstă [pe care o are n.n.], că nu trebuie cunoscut bătrânul după părul alb și că [de aceea], negreșit, trebuie oprit nu tânărul [de la preoție n.n.], ci neofitul [cel care nu e introdus în viața teologică, liturgică și ascetică a Bisericii n.n.], de la o astfel de slujire”.

*

Sfințenia preotului: „preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer [deși e pe pământ, printre oameni care nu îl prea ajută în pastorația lui, de cele mai multe ori n.n.], printre Puterile cele îngerești”.

Însă ca să ajungi atât de curat e nevoie și de timp și de multă nevoință și de mult har de la Dumnezeu, în primul rând.

*

A nu fugi după preoție: „Cumplit lucru, cu adevărat, cumplit lucru este să dorești cu putere această cinste!”, ca pe un scop în sine, nevăzând că preoția e o vocație, o datorie sfântă nu atât pentru tine, cât pentru alții.

*

Sunt sub ochii tuturor: „Nu-i cu putință să rămână ascunse păcatele preoților”. Pentru că îi privesc  toți cu maximă atenție. Uneori cu atenție drăcească, dorind să le găsească, în mod continuu, nod în papură.

*

Păcatul și rangul: „Toți măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârșit, ci cu dregătoria celui ce săvârșește păcatul”. Iar maximalizarea păcatului, pe măsura rangului, se face din invidie mai mult decât din conștiință.

*

Păcatele noastre rănesc Biserica: „Oamenii lui Hristos distrug pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmașii și inamicii lui Hristos, iar Hristos, tot [El] bun, le face încă bine și-i cheamă la pocăință”.

*

Apostazia și durerile unei conștiințe treze: „Poți oare să spui ce durere simte episcopul, [atunci] când trebuie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii?”. Adică să-l anatematizeze, ca pe unul care a devenit eretic la gândire și la fapte.

*

Preoția între voia oamenilor și voia lui Dumnezeu: „Multe dintre aceste hirotonii nu se fac cu harul lui Dumnezeu [adică nu Dumnezeu îi cheamă la preoție n.n.], ci cu sârguința oamenilor”. Lucru pe care îl constatăm, tot la fel de dureros, și astăzi…

*

Trebuie să ai „puterea de a predica”. Să simți harul lui Dumnezeu, care te luminează și te invită să predici, să vorbești pentru mântuirea celor pe care îi slujești.

*

Între oratorie și Teologie: „Să fie preotul sărac în cuvinte! Să-și aranjeze simplu și fără meșteșug [fără intenții oratorice  speciale n.n.] cuvintele în frază! Numai să nu fie neiscusit în știință [în teologia și viața bisericesc-duhovnicească a Ortodoxiei n.n.], să nu fie neiscusit în precizia dogmelor”, în acrivia lor.

Însă un om profund ancorat în viața Bisericii, în teologie și experiență ascetică nu poate fi lipsit de oratorie. Ideea expusă de către Sfântul Ioan e aceasta: contează mai degrabă adevărul Bisericii, spus imediat și în mod desăvârșit, decât expunerile sofisticate ale credinței.

Sfântul Ioan însuși avea un mod de predicare foarte oratoric și el nu era împotriva predicării cu multă știință filologică și cu atenție la cuvinte, ci era împotriva transformării predicii într-un exercițiu gol de oratorie.

*

„Predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi”, pentru că de la ei se așteaptă, întotdeauna, o cunoaștere teologică și expuneri teologice magistrale.

*

„Pe predicatorii mari…toți îi critică, dacă nu se întrec, [în mod] necontenit, pe ei înșiși”. Însă până unde poți să urci predicatorial, dacă majoritatea celor din Biserică au o cunoaștere rudimentară a credinței Bisericii?

De cele mai multe ori ești tras în jos de nivelul scăzut al auditoriului și trebuie să ai o prezentare populistă a credinței, pe înțelesul tuturor și asta la nivel minor, fără prea multe ramificații oratorice.

*

Reversul marii predici: predicatorul mare „trebuie să sufere cu curaj invidia lor amară”. A cui? A celor din Biserică, care nu mai vor să îl asculte, tocmai pentru că predică adevărul cu tărie și cu multă știință teologică.

*

Trebuie să ai simțul critic cel mai dezvoltat vizavi de propria ta operă: „Un scriitor mare trebuie să fie el însuși criticul operelor sale”. Primul critic și cel mai tăios al propriilor scrieri.

*

Cunoașterea valorii proprii: „un suflet care nu poate suferi criticile nesocotite [fără temei, fără susținere n.n.] ale mulțimii [credincioșilor din Biserică n.n.], se descurajează și pierde dragostea de a predica”. Și mulți au renunțat la a mai predica tocmai din acest motiv: presiunea exercitată asupra lor a fost foarte negativă.

*

„Mânia învăluie ca fumul tot sufletul”. Mânia mă face să nu văd prea bine lucrurile și să mă manifest la întâmplare.

*

Preoția e o imensitate: „Să înșir toate greutățile preoției înseamnă să măsor marea”. Tocmai de aceea există și multe derapaje în rândul ierarhiei bisericești: pentru că sfințenia, cerințele și presiunile exercitate asupra ei sunt imense.

***

Sfântul Ioan a scris acest tratat înainte de a fi preot, în tinerețea lui…iar eu l-am citit prima dată ca student teolog, adică aproximativ în jurul vârstei pe care a avut-o autorul lui.